Succesul paranormal al Partidului Poporului Domnul Dan Diaconescu a readus în discuție două marote ale intelectualilor radicali: votul trebuie să fie obligatoriu și, dacă se poate, cenzitar.
Se impune să fim capturați cu arcanul, apoi aliniați în fața urnelor de vot, iar pe buletinele electorale să apară doar stimabili candidați triați după o sistemă precisă – averea sau studiile, îndeobște.
Puțină lume îşi dă seama că, și-n acest caz, „viața bate filmul”. În România se votează cenzitar de câteva mandate și așa se explică „succesuri” care unor oameni cu bun simț le pot părea de neînțeles. De asemenea, în România votul este obligatoriu pentru „largi pături de oameni ai muncii”.
Averea este criteriul după care funcționează votul cenzitar în România. În primul rând, fiindcă votul nu se câștigă, votul se cumpără. Cu găleți colorate, cu ulei sau zahăr și, mai ales, cu bani peșin. Partidul are nevoie de bani, deci Partidul va pune ochii întotdeauna pe omul bogat. E simplu. Și e cenzitar: la bucate are dreptul cel care are deja bucate în traistă, oricât ar fi de imbecil, de nefrecventabil și de compromis. Niciun partid din România nu va alege prea curând un om inteligent, cu charismă și proiecte, în detrimentul unui troglodit cu buzunarele plesnind de conținut.
Obligativitatea votului reiese din nenumăratele fire prin care este ținut captiv un om în țara asta. „Deconcentratele”, de pildă, au o conducere impusă politic. E aproape sigur că toți angajații acelei „deconcentrate” vor fi duși la vot și vor pune ștampila unde vrea șefu’. În alte instituții bugetare lucrurile se aranjează la fel. Nici „capitaliștii” nu scapă. „Regele asfaltului”, „Prințul termoizolărilor de blocuri” sau „Ducele gunoaielor” urcă întregul efectiv în camion și-l duce la vot, unde candidatul se poate alege liber, dar numai cum vrea șefu’.
Vasăzică, avem, în România, un vot uninominal în teorie și cenzitar în practică. Doi iepuri dintr-un singur foc. Să se mai mire cineva că se votează cum se votează?
