În URSS (în 1988) am stat la coadă la unt, la un magazin din Moscova, ŢUM, cu speranţa nebunească de a cumpăra un pachet şi de a mă întoarce ca un erou în România (unde nu se găsea nimic). N-a fost posibil. Întâi am luptat din greu, corp la corp, timp de mai bine de o oră, ca să mă apropii până la un metru de vânzătoare. Apoi, rusoaicele masive între care eram înghesuit m-au eliminat cu mişcări energice din şolduri în afara cozii şi n-am mai fost în stare să-mi recâştig locul.
În RDG, la Muzeul de Artă din Dresda, pentru că am rămas imobil multă vreme în faţa Madonnei lui Rafael, fascinat de nobleţea ei, am fost certat de translatorul care mă însoţea: „Aşa sunteţi voi, români, incapabili să vă încadraţi într-un program”. Drept urmare, l-am concediat. Ca să mă împace, el m-a invitat la cină la el acasă şi mi-a dăruit un instrument ingenios de făcut piure din cartofi (îl am şi azi).
În CHINA, într-o casă ţărănească de pe malul fluviului Ianţî, în care am intrat ca musafiri nepoftiţi, dintr-o curiozitate insaţiabilă, eu şi alţi patru scriitori români, am fost primiţi cu bunăvoinţă şi trataţi cu turte de orez. M-am uitat prin încăpere (era la etaj, la parter locuiau vitele) şi am descoperit o vatră deschisă, deasupra căreia atârna, de un lanţ, un fel de ceaun. M-am dus să văd îndeaproape vatra şi translatorul (un tânăr foarte cultivat, Gao Xing) a scos un strigăt de groază, care m-a făcut să încremenesc.
– Dacă aţi fi păşit peste vatră – mi-a explicat el după ce m-a recuperat de acolo – aţi fi săvârşit un sacrilegiu, supărându-l pe duhul casei. Conform unei tradiţii străvechi, ar fi trebuit să rămâneţi în această familie timp de trei ani, ca slugă, ca să vă spălaţi păcatul. Nici armata populară chineză nu v-ar fi scos din mâinile celor de aici.
Drept urmare, toţi au glumit pe seama mea, imaginându-şi ce aş fi făcut în cei trei ani. Unii mă vedeau înhămat la plugul de lemn, alţii – decorticând tone de orez, bob cu bob. Eu aveam altă variantă – mă gândeam că mi-aş fi ispăşit pedeapsa la bucătărie, printre femei. Una dintre chinezoaice, de altfel, mă privise de la început cu simpatie, sau, cel puţin, asta îmi închipuiam eu…
În IRLANDA, la Dublin, într-o seară ploioasă, am ajutat două fete care descărcau dintr-o dubiţă pachete cu ziare religioase şi le depozitau în magazia unei biserici. Fetele, îmbrăcate în fulgarine galbene cu glugă, erau amândouă zvelte, aveau ochii albaştri şi conturul feţelor oval, ca al domnişoarei Pogany. M-am asociat lor în tăcere, cu speranţa secretă că gestul meu o să le atragă atenţia, că muncind împreună ne vom apropia, că în magazie, cine ştie, poate că… Dar n-a fost deloc aşa. La despărţire, când eu mă uitam languros la ele, una din fete mi-a dat o bancnotă de 10 lire sterline şi … duse au fost. M-am simţit jignit şi neînţeles. Treptat însă, mi-am revenit şi din cele 10 lire i-am cumpărat soţiei mele un straniu ruj verde care, dat pe buze, devenea roşu.
În STATELE UNITE, chiar la sosire, după ce am coborât din avion pe aeroportul Kennedy din New York, a trebuit să completez un formular în care era şi rubrica „Unde veţi locui în SUA?”. Într-un moment de exuberanţă am scris acolo „În inima americancelor”. Drept urmare, poliţistul care mi-a controlat actele mi-a spus ferm că trebuie să fac cale întoarsă în România, fiindcă ei nu pot primi în New York un homeless. A fost nevoie de multe parlamentări ca să fiu iertat pentru gluma mea neinspirată.
Citește și
