În decembrie '89, știm cu toții, în România a avut loc o mare crăpelniță. În primul rând au crăpat Ceaușescu și sinistra, pe urmă a crăpat Partidul Comunist. Comunismul însă n-a crăpat. A stat puțintel tupilat prin CPUN, după care s-a coagulat, după chipul și asemănarea tartorului Ion Iliescu, într-un FSN atotcuprinzător. Pentru că erau istorice, deși unii le credeau mai curând istorie, au scos apoi capul, timide, și PNL și PNȚ, iar FSN n-a avut încotro, a trebuit să le dea și lor o firimitură. Apoi a venit ”Marea Schimbare” a lui Milică Constantinescu, dar singurii care s-au schimbat au fost doar PSD cu PNL/PNȚ, comuniștii din aceste partide rămânând, calmi, la locurili lor. Între timp, FSN s-a despărțit în PSD și PDL, de PNȚ s-a cam ales praful, în schimb PNL a dovedit o rapidă însușire a nobilelor idealuri ale fripturismului, aliindu-se mai întâi cu PSD și pe urmă cu PDL. Astăzi, practic, dacă facem abstracție de UDMR, ALDE, PMP, PRU, PRM și alte partide ai căror membri și votanți încap lejer în două microbuze, pe scena politică românească nu mai există decât PSD și PNL. De vreo zece ani, într-o formă sau alta, ele își împart cașcavalul. Și le e bine.
Ca să le fie și mai bine, băieții ăștia veseli au votat și o lege a partidelor ”cu dedicație”, care face aproape imposibilă intrarea în joc și a altor partide. Pentru început, dintr-o generozitate de crocodil sătul, pesedeii lui Dragnea și liberalii Alinutzei au pus mână de la mână și i-au făcut hatârul madamei Macovei, hotărând că-s suficienți trei oameni ca să facă un partid. În teorie, faptul e minunat, dar în practică e nul. Pentru că între timp s-au mai adăugat niște condiții. Ca să candidezi în alegeri nu e nevoie să ai doar trei membri de partid – un preș, un vice și un secretar general, gen, că-ți mai trebuie și 200.000 de semnături de susținere, pe care trebuie să le obții în câteva săptămâni. Presupunând că ai un partid de trei membri, asta înseamnă că fiecare membru trebuie să convingă zilnic vreo patru mii de oameni să-i semneze. Ceea ce, să fim serioși, nici celebra Mariana Curdefier, de la Crucea de Piatră, n-ar fi reușit, cu toată legendara ei putere de convingere.
Altfel spus, legea e făcută de șmecheri, pentru proști. PSD-ului și PNL-ului le e ușor să facă rost de 200.000 de semnături, chiar și de la cei care nu știu, n-au știut și nici nu vor ști vreodată să se semneze, ei punând doar degetul mare pe acte, ștampila la vot și mita electorală în sacoșe. În schimb, pentru candidații independenți, cum e Toader Paleologu, sau pentru partidele mici cu intelectuali mari, cum e USR, o asemenea sarcină e mai grea și mai absurdă decât muncile lui Sisif. Am mari îndoieli că vreunul dintre acești independenți, care sunt, în general, oameni cu glagorie, care chiar vor să schimbe ceva în țara asta, sau vreunul dintre noile partide, vor ajunge să adune sute de mii de semnături în cele câteva săptămâni rămase până la alegeri. Pot să organizeze ele nu doar un târg de strâns semnături, ci zece, că semnăturile sunt greu de strâns, din simplul motiv că oamenii deștepți degeaba sunt ei deștepți, dacă nu vor să se și trezească. Și p-ăștia, ca partid nou, nici nu prea ai cum să-i momești. Ce să le dai? Călușei, tiribombe? Mici cu muștar nu gustă, must cu pastramă nu poftesc, manele nu ascultă, cum să-i scoți în centru și să-i convingi să dea semnătură? Lui Marian Munteanu și băiatului ăla cu patrula lui Țeapă o să le fie mai ușor: bagă un imn patriotic în boxe, pun o cămașă populară pe ei, mai dau și-o sarma-două și imediat au cucerit inimile și mațele pensionarilor.
Așa că, dacă nu se întâmplă vreo minune, formațiuni precum USR, M10 și alte partide de ”telectuali”, nu pupă alegerile anul ăsta, în schimb PRU, Alianța pentru România, ALDE, PMP le pupă cu bale. Iar Marea Adunare Națională a lui Ceaușescu, se va reuni în Parlament, ca o Mare Adunătură Națională, un fel de USL lărgit, eventual, cu diverse debușeuri și sfinctere precum ALDE, PRU, PMP și nelipsitul UDMR. Telectualii lui Macovei, Paleologu și Nicușor o să se uite cu jind, peste gardul Casei Poporului, cum reprezentanții oamenilor nemuncii și alți tipi de meserie auto vor face legi, își vor mări pensii și-și vor împărți comisioane.
Aparent, nu există nicio rezolvare la problema asta și suntem condamnați la o eternă rocadă între PSD și PNL, din simplul motiv că aceste partide și-au făcut o lege doar pentru ele și nu vor să mai împartă vreodată puterea cu alții. Situația e cam ca în Roma antică, acum vreo două milenii și ceva: legile erau făcute de patricieni pentru patricieni, iar plebeii erau obligați să le respecte. Dar într-o zi plebeii au ieșit în stradă și au zis că nu mai mișcă un deget până nu se schimbă legea. Iar legea s-a schimbat. Cam așa ceva ar trebui să facem și noi, căci, s-a văzut după Colectiv, răpciugele astea din Parlament nu știu decât de frică. Și, în loc să ne văităm că nu ne-a intrat Nicușorul în Senat, mai bine le arătăm că existăm și că și-au bătut destul joc de noi. Nu prin inacțiune, încrucișând brațele, ca plebeii romani, ci prin acțiune hotărâtă. Cinci zile de proteste masive în București ar fi suficiente ca legea asta de rahat ar fi schimbată. Soluția, așadar, nu e să nu mai mișcăm niciun deget, ci dimpotrivă, să mișcăm un deget, vârtos, spre ei, din stradă, ca să vadă că ne-am trezit.
