În ziua de azi nu de dragul bunicilor mai colindă românii, din respect pentru obiceiuri ori din pricina vreunui pattern transmis peste generații. Nu respectă ei vreo tradiție creștină ori vreo cugetare a lui Petre Țuțea („un colindător creștin aduce mai multă fericire decât câștigarea unui premiu Nobel”, poate). Au ajuns să mai colinde doar trei feluri de oameni:
– copiii săraci, nefericiți că n-au rude cărora să le bâjbâie un colind pentru 50 de lei;
– copiii curioși și cu spirit de aventură care au văzut la TV cum se colindă la sate și sunt șocați când văd diferența dintre țăranul de la sat și cel de la oraș;
– oamenii în toată firea care-și pun paiete pe ei ori o blană de urs și bat, obsesivo-compulsiv, o tobă între blocuri. Oamenii le aruncă bani de la geam ca să plece, ori ca să tacă.
Până la urmă nu-i condamn pentru că toți am ieșit la colindat. Am mers din ușă-n ușă și-am concertat într-o seară cât Connect-R tot anul. Nu dansam ca el, dar cel puțin nu făceam play-back. Și nu voiam bani. Ne mulțumeam în primii ani cu dulciuri, ca mai apoi să cerem bani să ne reparăm dantura: „Vecine, anul trecut mi-ai dat niște caramele de mi-am plombat și limba. Anul ăsta ți-am adus factura de la dentist și, cum o să vin și la anul, hai să ne așezăm la masă și să discutăm despre o asigurare dentară pe termen lung”.
Și nu insistam atât de mult pe sonerie. Mai tânăra generație se comportă cu ușa de la intrare de parcă-s cămătari și le datorezi o mare sumă de bani. „Deschide, fraiere, c-am venit cu Steaua! Știm că ești acasă! Bineee! Lasă că venim cu Plugușorul și ne dai triplu!” De câte ori te-ai gândit să suni la Provident pentru a face un credit destinat colindătorilor?
Acum e bizniss să colinzi. Pariez că majoritatea își fac un plan financiar și, precum taximetriștii, au un barem pe care trebuie să-l acopere în fiecare seară. Unii merg și cu maimuța, iar experimentații și-au pus sistem POS Card. În cazurile disperate primesc bonuri de masă. Dar, Doamne-ferește, nu dulciuri, covrigi sau un păhărel.
