Hipsterii ecologiști se dau cu capul de copaci să salveze groapa Văcărești din București, care, zic ei, ar fi o Deltă în miniatură, populată de specii rare de păsări și alte creaturi. Am fost și noi acolo și, într-adevăr, am văzut destule creaturi. Dar Delta? Unde au ascuns Delta aia?
„Un uliu planează maiestuos deasupra întinderii de mlaştini, purtat de briza dimineţii. De la acea înălţime, vede ochiurile de apă şi crângurile de sălcii, cuiburile din plopi, perdelele de trestie ce mărginesc lacul, forfota păsărilor de baltă.” Așa debuta articolul lui Cristian Lascu din numărul de mai 2012 al ediției românești National Geographic, al cărei redactor-șef este. Reportajul a inflamat spiritele eco, care s-au trezit îndrăgostite fulgerător de niște smârcuri aflate acolo, la drept vorbind, de câteva decenii. Activiștii au venit valvârtej, și-au făcut poze cu stuful, au strâns vreo sută de saci cu gunoaie ușoare (nu poți cere mai mult unor fetițe echipate cu mănuși sanitare) și au mai bifat o „acțiune”.
Fiindcă suntem atrași de păsărici și de locuri umede în general, săptămâna trecută am fost să vedem ce mai face uliul dlui Lascu. Între orele 10 și 15, cât am bătut la pas „Delta dintre blocuri”, răpitorul a văzut o grămadă de lucruri interesante.
Maiestuosul jeg
Întâi de toate, planând maiestuos pe deasupra taluzului jegos care înconjoară balta, a văzut cu ochi melancolic câteva zeci de tone de gunoaie: țoale răscolite de briza răcoroasă a dimineții de martie, anvelope brumate de roua nopții, rahați peste care fluturau, delicat, hârtiile igienice maronii, resturi uriașe de la demolări, înfiorate de vânticelul cu miros de căcat. Undeva, într-un stuf, un cetățean-poet tocmai lega două baterii de mașină la o instalație artizanală pentru electrocutat peștii, iar douăzeci de pași mai încolo, un tânăr rom își descărca mațele în una dintre bronhiile „plămânului verde al orașului”. Lângă căcăcios se juca un puradel desculț și plin de purici, căpușe și alte insecte eco, cu siguranță fericite să trăiască într-un așa ambient natural. Uliul cu lecturi din Minulescu a mai văzut și tuciurii care incendiază stuful pentru a ajunge la fierul vechi îngropat în mâl: după stingerea pojarului, bacteriile cu pielea bronzată râcâie în pământ cu săpăligi improvizate, în căutarea metalului. Un cetățean, fără îndoială sentimental, arunca din portbagajul Daciei sale hărtănite câțiva saci cu resturi de faianță și gresie drept într-un ochi de apă. Peste toate, atotpăzitor, plutea spiritul neadormit al ecologistului Liviu Mihaiu, Zorroul care-a salvat iremediabil Delta Dunării, iar acum mântuiește, generos, și „Delta” Văcăreștilor.
Sandu Pompieru ne spune unde-i Gică
Revenind pe pământ, sub uliu și sub spiritul plutitor al lui Liviu Mihaiu, am dat de Sandu Pompieru, om în carne și oase, cam la 60 de ani, căutător de urzici. Sandu a fost pompier la viața lui, de unde și surprinzătoarea lui poreclă, și toată viața a stat în cartierul Văcărești, lângă groapă. Pompieru nu e hipster, așa că el îi zice groapă, nu „Deltă”. De la el aflăm că „pe insulă”, adică pe un petic de pământ ițit în mijlocul bălții, locuiește de mai bine de 16 ani, împreună cu numeroasa lui familie, un anume Gică. Sandu zice că, prin anii ’90, acest Gică, „un băiat înalt cu un guguloi în frunte”, și-a pierdut toată averea la barbut. „Tot a pierdut. Animalele din bătătură, acareturi, casă, tot. A rămas doar cu nevasta și cu țoalele de pe el. De atunci s-a mutat aici, în groapă.”
E clar, Gică nu putea fi ratat, Gică e un personaj, viața lui e o poveste, iar pentru noi, un posibil subiect de presă. „Eee, dar e greu de ajuns la el”, ne previne, sfătos, Sandu Pompieru. „Sunt haite de câini sălbăticiți, sunt șatrele de țigani. Va trebui să treceți fix prin ele, mai bine stați liniștiți.”
Bre, nea Sandule, oi fi mata băiat de treabă, dar nouă nu ne spune nimeni să stăm liniștiți!
Turcescu vizitează șatra
Înainte de-a purcede spre Gică și ai lui, ne-am înarmat cu câte un par – cică, dacă ai noroc, e posibil să-i impresionezi pe dulăi și să te lase-n pace. De lăsat în pace nu ne-au lăsat, dar măcar nu ne-au găurit. Un băiat care împletea stuf în formă de coroană pentru mort ne-a arătat drumul bun: „Pe-acolo, pe lângă corturile alea de țigani, apoi o țineți drept”. „Mulțam, să trăiești, cât scoți pe-o coroană d-aia?” „Le vând cu trei lei bucata.” „Bună afacere, pot să-ți fac o poză?” „Da, poți, dar să mă dai la ziar.” E, uite că te-am dat.
Până la corturi, iacă trei barăci. Într-una din ele, patru bărbați la bârfă. Nu sunt ostili, dar nici prietenoși. Și cu siguranță sunt băsiști că au început să-l înjure pe Ponta imediat ce au auzit că suntem din presă. În plus, vorbeau cu Dan Mazilu și credeau că stau la taclale cu Turcescu, așa că-i făceau pe plac și-l mai beșteleau nițel pe Ponta. Știm, e nasol, dar Turcescu seamănă cu Dan Mazilu. Cei patru băsiști lucrează în construcții. De fapt, lucrează e un mod de-a spune, pentru că n-au mai avut de lucru din decembrie. Iar când au avut, au muncit de s-au spetit, iar patronul le-a dat țeapă și nu i-a mai plătit. Stau în groapă pentru că nu-și permit un alt acoperiș deasupra capului decât unul improvizat din două uși de lemn.
Coliba din mlaștină
Suntem la corturile de țigani, în mijlocul șatrei. Nicu (9 ani) e ghidul și personajul principal în fiecare poză pe care o facem și pentru care ne taxează cu câte 5 lei. În cortul din dreapta stă el cu ai lui și cei șase frați. Acasă e doar piranda cu puradeii. Omul ei e plecat să adune PET-uri, se vând cu 60 de bani kilogramul, după o zi de muncă faci câteva zeci de lei, iese de-o ciorbă. În cortul din stânga, la doar câțiva metri distanță, stau verii lui Nicu împreună cu ai lor, dar cele două familii nu-și vorbesc, „sunt în dușmănie”.
Nicu ar vrea să ne ducă până la Gică, dar îi e frică de câini. L-au mușcat de picior, șapte copci i-au pus, „ia uite câta buba mi-au făcut”. Noroc că apare Georgiana. Georgiana (15 ani) e fata lui Gică și, după ce s-a lămurit că nu suntem de la poliție sau de la primărie, ne duce la ta-su.
Poteca e prin mlaștină, pământul e zemos și cleios, lipindu-se de pantofi ca guma de mestecat. Tot pe un astfel de pământ și-a încropit Gică gospodăria, o colibă în care șade el, nevastă-sa și nouă copii. „Am avut 12 copii, acum am nouă.” Gică are 47 de ani și, dacă n-ar fi tuciuriu și dacă n-ar avea guguloiul ăla în frunte, ar semăna cu un Ion Țiriac fără bani. E și mare pișicher Gică ăsta, are câte o poantă la fiecare cinci cuvinte, face pe deșteptul, are telefon mobil, dar n-are credit, are și un aparat foto cu care ne trage-n poză. Dacă-l asculți pe Gică, el e cel mai mare ecologist din România, are grijă de lebede, nu le mănâncă, are grijă de gâștele sălbatice, nu le mănâncă, și nu pescuiește cu curent electric, cât prinde, atât mănâncă. Gică are două găini, a avut opt, dar le-au ucis șobolanii. Are și un câine preferat pe care-l cheamă Tambur, exact ca-n Sandy Belle.
Omul cu păsărici
Gică e columbofil, crește porumbei de rasă, dintr-ăia scumpi, dar îi iubește atât de mult că nu i-ar vinde nici pe 10.000 de euro bucata. Sanchi. Porumbeii lui sunt atât de cuminți și de inteligenți, încât le mișună printre picioare prin colibă. Nu fug niciodată, iar dacă zboară de-aici, se întorc mereu în câteva zile. „Haideți să vă arăt cum stau ei prin casă, zici că-s pisici”, zice Gică și, deși n-am vrea, ne invită în baraca lui.
Am mirosit multe lucruri rele la viața noastră, că doar locuim în București, dar mirosul din coliba lui Gică e dincolo de orice poate fi imaginat – te pălește ca o măciucă în moalele capului, îți taie picioarele ca un tranchilizant. „Acum e nițică dezordine”, se scuză inocentul Gică, în timp ce ne bulucim spre ieșire. Afara-i mult mai bine și povestea se reia. „Cel mai mult am boală pe spoitori. Nu pot să-i sufăr, au un miros al lor, urât rău.” Apoi: „De meserie sunt sudor. Am fost mulți ani angajat și am câștigat bine, dar când vine necazul… Sunt și bolnav, trei sferturi din plămânul drept e distrus, am prostată, am artroză, le am pe toate. E al dracului de greu, fără un milion pe zi facem foamea. Dar am averea mea, pe care n-aș schimba-o cu nimic – copiii mei.”
Copiii lui – niște Mowgli ale căror trăsături nu se mai pot distinge de jeg, chiar, oare cum îi deosebește?! – ne conduc înapoi spre oraș, după ce n-a mai fost nimic de spus. Au în mână praștii cu care se apără de câini. Niciunul dintre ei nu are acte, din punctul de vedere al statului român ei nu există. Totuși, ar vrea la școală, iar ONG-urile alea țigănești care sug milioane și freacă menta ar face bine să meargă în groapă și să-i ia pe puradei la școală.
“Când vine vara e țânțari ca la balamuc, da’ nu mori mă din asta. O fi și anofeli, da’ nu te mănâncă. Dai cu șprei pă piele și hai noroc. Ăștia dă la Primărie nu stropește aici, are ce-are cu parcu’ Tineretului.“ – Gică din Deltă
O lecție utilă de istorie recentă
Concluzia noastră după o zi petrecută în groapa Văcăreștilor e următoarea: nu-i, frate, o Deltă, e o groapă de gunoi năpădită de vegetație, în care câțiva oameni trăiesc ca acum 10.000 de ani.
„De la 1821, când s-a început Cişmigiul, continuând apoi cu parcurile ctitorite de Kiseleff şi Carol I, care le poartă acum numele, cu Herăstrăul, iniţiat de capitalişti, dar dezvoltat de comunişti, şi până la Parcul Tineretului, din vremea lui Ceauşescu – fiecare perioadă de istorie modernă a adus Capitalei câte un parc”, mai spune Cristi Lascu, în articolul său. Da, exact așa e, dar cu o mică observație: lucrurile stau tocmai pe dos. Toate parcurile de mai sus s-au făcut pe foste suprafețe mlăștinoase, dragate și asanate, apoi date pe mâna câte unui peisagist. Nu se mai plimba nimeni prin Cișmigiu, acum, dacă Kiseleff ar fi protejat balta pentru că-n mijlocul ei, nederanjată de nimeni, și-ar fi făcut cuib nu știu ce vrabie rară, pândită cu teleobiectivul de un fotoreporter verde. Și, dacă stăm nițel să ne gândim, nici străzi asfaltate n-aveam, pentru că bitumul nu e eco precum argila.
La trecutu-ți mare… n-are viitor
■ Groapa Văcărești este situată în Sectorul patru și are o suprafață de 189 de hectare.
■ În 1716, Nicolae Mavrocordat a construit acolo mănăstirea Văcărești, iar terenurile din jur au intrat în proprietatea bisericii.
■ După legea secularizării averilor mănăstireşti din 1863, acestea au intrat în proprietatea statului.
■ Între 1864 și 1973, Mănăstirea Văcăreşti a devenit închisoare de stat.
■ În 1984, Nicolae Ceaușescu ordonă demolarea clădirii, plănuind construirea unui parc olimpic în zonă.
■ În perioada 1990-2003, de zona respectivă nu se mai interesează nimeni și rămâne în paragină.
■ În 2003, Guvernul condus atunci de Adrian Năstase a concesionat lacul Văcăreşti firmei SC Royal Romanian Corporation SA pentru 49 de ani, firmă care trebuia să investească 400 de milioane de dolari în construirea unui complex cultural sportiv.
■ La 10 ani de la concesionare, firma deţinută de omul de afaceri libanezoaustralian Tony Mikhael, nu a construit absolut nimic pe terenul în cauză.
■ Primăria Capitalei a intenționat amenajarea zonei, dar s-a lovit de refuzul concesionarului Royal Romanian Corporation.
■ În acest moment, mai mult de 100 de persoane fizice își revendică dreptul de proprietate asupra unor parcele de teren din groapa Văcărești.
Dan Mazilu, Răzvan Prițulescu
Publicat în revista AC, Nr. 13
