Mulți se întreabă dacă protestele din Turcia din ultimele zile sunt un fel de „Occupy” otoman sau o „primăvară turcească”. Toată lumea știe însă că nu-i vorba de amărâtul ăla de parc pe care voiau să-l dărâme autoritățile ca să construiască un mall în forma unei barăci militare otomane – deh, există un Oprescu mic în toată lumea, se pare.
Situația, pe scurt, e cam așa: în ultimii 11 ani, Turcia a fost și este condusă de AKP (un titlu pompos – ceva cu „dreptate și dezvoltare”), un partid conservator islamic, și liderul său Erdoğan. Nu vă gândiți însă la Iran, că nu a impus nimeni sharia în Turcia (încă). Mai apropiat de ce înțeleg europenii prin conservatorism, Erdoğan a susținut dezvoltarea economică a Turciei, cuplată însă cu toate apelurile lacrimogene caracterstice acestor partide la familie, tradiție, patrie și religie. Spre deosebire de conservatorii europeni, corupția a înflorit cam ca la noi, iar Erdoğan a menținut un pumn adânc înfipt în gura presei. OK, poate mai puțin adânc decât predecesorii săi (militari și islamiști), dar un jurnalist tot poate să moară dacă se bagă unde nu-i fierbe oala. De-aia au și apelat protestatarii la Twitter, că la televizor nu-i dădea nici dracu.
Cu toate astea, s-au întâmplat și lucruri bune sub Erdoğan: dezvoltări de infrastructură cum nu a văzut România în 50 de ani (ăștia chiar au autostrăzi, gen!), eliberarea Turciei de sub dominația politică a armatei (intențiile lui Erdoğan nu au fost curate, dar rezultatul e bun pentru democrație până la urmă) și altele. Cuplați îmbunătățirea masivă a economiei (PIB-ul a crescut de la vreo 200 de miliarde de parai la aproape 800 în acești zece ani) cu o opoziție care reușește să îmbine ce e mai rău de la USL și PDL când nu sunt la putere (inutili ca Blaga și neconstructivi ca Ponta și Antonescu) și aveți o explicație de ce AKP tot câștigă alegeri în țara lui Atatürk în ciuda bătutului apei în piuă cu valorile tradiționale antiseculare și a faptului că are „AK” în nume.
Din păcate, tot succesul ăsta politic a început să i se urce la cap lui Erdoğan. Mai nou, dezvoltă infrastructura și când nu e cazul (vezi părculețul de unde a început toată nebunia), vrea să transforme țara în stat islamic („Oricine bea alcool e alcoolic!” – este una dintre ultimele sale declarații) și nu ia în seamă vocile disidente. Clasa de mijloc din Turcia a început să simtă un iz de Iran în aer și, normal, a ieșit în stradă, mai ales că nu există o opoziție serioasă care să le susțină cauza la nivel național.
Doi morți, trei mii de răniți și o mie șapte sute de arestați mai târziu, e clar că Erdoğan trebuie să plece. Când îți ies câteva sute de mii de oameni în stradă și tu îi cataloghezi drept teroriști și vandali în loc să-i iei în serios, e cazul să te lași. Pentru că sunt câteva SUTE DE MII de oameni care urlă că nu sunt liberi în țara lor, nu cinci neica-nimeni care vor praz pe gratis de la stat. Problema lui Erdoğan se împute și mai rău, având în vedere că unul dintre cele mai mari două sindicate turcești a zis că e solidar cu protestatarii. Poate de aceea a ieșit vicepremierul turc azi cu un discurs mult mai deschis la minte decât șeful său care se visează Ahmadinejad.
Cel mai bine ar fi ca schimbarea să se facă prin alegeri mai târziu, nu chiar acum prin demisie – ca să fie timp ca opoziția tânără să se organizeze într-un partid decent. Altfel, câștigă iar AKP orice alegeri ulterioare și pe urmă o să-l vedem pe Vârciu la Kanal D cum se dă la o asistentă îmbrăcată în burkha, nu în bikini ca acum.
Exclusiv online
