Săptămâna trecută am fost la doctor. Am ales o clinică particulară doar pentru că la stat am mereu aceeaşi problemă care mă emoţionează aşa de rău, că-mi bulversează rezultatul analizelor. Mă frământă mereu aceleaşi întrebări: cât, cum şi când să-i dau?? Să-i dau la început, e prea brusc, să-i dau la sfârşit, crede omul că nu-i dau nimic şi mă tratează rău, să-i dau în plic, poate îi e greu să înţeleagă dimensiunea recunoştinţei mele, sau să-i vânez buzunarul ca un vultur disperat şi să-i plasez acolo pentru o corectă înţelegere?
Şi apoi să nu-mi mai amintesc orele de aşteptare în faţa cabinetului până se îndura vreo asistentă să-mi spună că domnul doctor e plecat la o conferinţă la bulgari şi-o să vină când o să vină.
Am orbecăit ceva timp până să găsesc clinica despre care vă povesteam la început, dar asta doar pentru că simţul meu de orientare defectuos m-a făcut să trec de patru ori pe lângă ea şi să n-o observ, semn că lista problemelor mele de sănătate se mărea cu fiecare pas. De cum am intrat, am remarcat amabilitatea fetelor de la recepţie şi uniforma lor în tendinţele modei. Din difuzoare se auzea o suavă muzică simfonică, iar la televizoare pacienţii puteau urmări interesante emisiuni despre supravieţuirea în sălbăticie şi spintecarea unei căprioare, imagine care i-a provocat unui domn un mic atac de cord, norocul dânsului că se afla la locul potrivit. Din fericire, pe etajul meu rula un film de desene animate, e drept cu nişte copilaşi care îşi spărgeau capetele cu pietre, dar care, în combinaţie cu oboiul de pe fundal, mi s-a părut cumva liniştitor.
Deşi venisem cu o jumătate de oră mai devreme de ora la care eram programată, tânăra de la recepţie mi-a explicat, candidă, că se jucase computerul de-a baba oarba şi mă programase cu o ora mai târziu şi nu la o doamna doctor, ci la un domn, lucru pe care l-am găsit îngrijorător, pentru că vestimentaţia mea era de tip şters-non-agresiv, potrivită pentru o consultaţie la o doamnă, oricât ar fi fost dânsa de acră sau de nervoasă.
Aşa că m-am cuibărit în fotoliul mare din sala de aşteptare, gândindu-mă că nu avea ce să mai meargă rău, când deodată o voce micuţă, ascuţită şi bătrâioară mi-a şoptit în ureche: dumneavoastră cât îi daţi? Am înţeles cu ocazia asta că stau prost cu tensiunea şi că n-o să ne vindecăm niciodată de boala asta de a da şpagă chiar şi atunci când nu ni se cere mai mult decât preţul consultaţiei, e ceva în noi care ne îndeamnă să stăm mereu cu mâna întinsă şi la luat… dar şi la dat.
