Dacă prin absurd ar învia Hitler și bunul lui amic, Stalin, și și-ar face un concediu prin unele țări europene, ar constata cu satisfacție că visul lor de făurire a omului nou s-a împlinit. Bunăoară, dacă acum 80 de ani, prin Germania nazistă și Rusia sovietică, aveai un copil sau mai mulți și, vorba lui Băsescu, zicea copilul ceva, veneau niște neni în uniformă de Gestapo/NKVD și vă ridicau pe toți: pe tine, ca părinte, te trimiteau la Dachau sau în Gulag, iar pe copil la orfelinat, să devină un cetățean de nădejde al patriei naziste/comuniste. Astăzi, riști să ți se întâmple la fel, dacă trăiești, de pildă, în Norvegia și asta îți ocupă tot timpul. Pentru că Hitler și Stalin sunt de mult oale și ulcele, dar mărețele lor idei de distrugere a familiei, celula de bază a societății de la Cro-Magnon încoace, au triumfat în frumosul stat scandinav.

În această minunată țară, totul ți se va părea extraordinar, dacă n-ai copii. Dacă ai copii, mare atenție când te-apleci să-i legi la șireturi, fiindcă te-ar putea vedea vreo vecină binevoitoare și imediat ar sesiza autoritățile, susținând că ai încercat să-i agresezi sexual pe micuți. Iar autoritățile nu o lălăie, ca la noi, ci-ți confiscă copiii cât ai zice tu ”Da’ ce-am făcut, șefu’?”, fără să mai întrebe pe cineva dacă acuzațiile sunt sau nu reale. Că Marius Bodnariu, cetățean român stabilit în Norvegia, și-a mai urecheat copiii e clar, el însuși a recunoscut. Dar cine nu și-a urecheat niciodată copiii? Să iasă în față și să dea cu cataroaie sfântul ăla care nu și-a atins copiii măcar cu o palmă la fund. Există? Mă îndoiesc. Și mă îndoiesc că sfinți din ăștia există chiar și în Norvegia, patria corectitudinii politice. Nici măcar acolo nu există părinți care să nu-și altoiască prichindeii, ci doar, cel mult, părinți care n-au fost încă dați în gât că ar face-o.

Soții Bodnariu n-au avut acest noroc. Directoarea școlii unde învățau două dintre fetele lor a reclamat că acestea ar fi fost bătute, deși ancheta nu a reușit să identifice nicio zgârietură, nicio vânătaie pe trupurile lor. Dar cuvântul unei directoare, cu care părinții or fi avut proasta inspirație să se ia în bețe, a fost suficient. Fandacsia a fost gata. Credeam că asemenea cazuri s-ar fi putut întâmpla doar pe vremea lui Savonarola, sau la procesul din Salem, ori în America anilor ‘80, când zeci de părinți nevinovați au fost aruncați în pușcării doar în urma unor simple acuzații că și-ar fi molestat copiii. Dar nu, ele se întâmplă azi în Norvegia, țară progresistă și democratică. La familia Bodnariu au venit deci niște domni, nu de la Gestapo/NKVD, ci de la serviciul de protecție a copilului din Norvegia, Barnevernet, care, fără să stea pe gânduri și fără să facă vreo anchetă detaliată, i-au confiscat toți cei cinci copii, inclusiv mezinul, de patru luni, alăptat încă de mama lui. Ceea ce e și mai interesant e faptul că instituția asta de furat copii e total legală și autonomă, nu răspunde nici măcar în fața Marii Adunări Naționale din Norvegia, cum ar veni, și nici nu are o lege care să-i reglementeze activitatea. Un stat în stat acuzat deja de mii de abuzuri, dar cu care, dacă ai ghinionul să intri în contact, riști să nu-ți mai vezi copiii câte zilișoare oi mai avea.

Carevasăzică, autoritățile norvegiene consideră că o palmă la poponeață e o traumă mai groaznică decât despărțirea unor copii de părinți și încredințarea lor unor necunoscuți. Nu m-ar mira deloc dacă aș afla că micuții au fost dați în grija unor virtuoase familii de homosexuali, lesbieni sau voyeuriști, singurii oameni din zilele noastre care merită să educe copii într-o țară așa de minunată ca Norvegia. După cum iarăși nu m-ar mira să aud că sugarul a fost încredințat unei mame singure, care mai are încă șapte copii creați in vitro cu tot atâția bărbați, dintre care unul este, evident, Cristi Borcea, ca să fim în trend.

Dar ce face statul român, în fața acestei situații, când drepturile unui cetățean român sunt călcate în picioare? Păi ce să facă? Stă, că de-aia e stat. Păluga petrecăreață de Iohannis a primit o plângere la mijlocul lunii noiembrie, pe care a pasat-o, elegant, la MAE, că el oricum e doar un turist aflat în trazit prin România și mai avea și bilete de avion pentru Florida. MAE a primit plângerea și acum jonglează cu ea la mijlocul terenului, fără să aibă curaj să atace poarta norvegiană. Și-n tot acest timp, familia unui cetățean român e destrămată, într-o țară pe care a crezut-o tărâmul făgăduinței și care s-a dovedit a fi un tărâm al pierzaniei. Acum sigur se vor găsi unii care vor întreba, indignați, pe bună dreptate: ”Bine, frate, dar pe zecile de țigănci care stau cu puradeii goi și nemâncați, atârnați de fuste pe străzile din Oslo, norvegienii ăștia de la Barnevernet nu le văd?”. Ba le văd, stimați compatrioți. Le văd, dar nu le fac nimic. Cum să poată fi îngrădit, într-o țară minunată ca Norvegia, tocmai dreptul inalienabil al romului la cerșit?