Ca și cum nu ar fi fost suficient de traumatizantă orice călătorie cu STB-ul, pe motive de timpi lungi de așteptare, înghesuială, moși libidinoși, babe obraznice și cocalari transpirați, a mai venit și pandemia asta care ține morțiș, în tramvai, să-ți vâre coronavirusul pe nări mari rapid decât îți aruncă onor controlorii de trafic legitimațiile în ochi.
Fapt pentru care, vreau – nu vreau, dacă nu sunt suficient de fumat încât să mă arunc inconștient în propria-mi mașină, și să consum un rezervor fi fost suficient de traumatizantă orice călătorie cu STB-ul, pe motive de timpi lungi de așteptare, înghesuială, moși libidinoși, babe obraznice și cocalari transpirați, a mai venit și pandemia asta care ține morțiș, în tramvai, să-ți vâre coronavirusul pe nări mari rapid decât îți aruncă onor controlorii de trafic legitimațiile în ochi. până la serviciu, eu, conservator consacrat, îs silit să apelez tot la tradiționalele servicii de taximetrie. Moment care, până la urmă, se dovedește la fel de traumatizant ca zilele alea în care plec să-mi rezolvi probleme la ghișeele Administrației Fiscale, ori să-mi plătesc facturile restante din salariul rezervat deja pentru ratele la bancă.
În primul rând că trebuie să fac comandă, să trec prin chinurile relaționării cu aplicațiile alea stupide și impersonale care or se blochează, ori îți dau răspunsuri eronate în materie de apreciere a timpului pe care trebuie să-l petreci în fața blocului.
Să iau direct taxiul din stație, ar fi chiar mai deranjant, c-ar trebui să mă holbez la toate mașinile căutând acel șofer care să aibă fizionomia lui Cătălin Măruță, statura lui Adrian Copilul Minune și vocea cât mai diferită de cea a Dianei Șoșoacă, într-un cuvânt, toate trăsăturile care-l recomandă ca pe un om inofensiv.
Dacă m-am urcat e semn c-am avut grijă să am în portofel bani mulți și mărunți, să nu cumva s-aud cine știe pe ce coclau că n-are să-mi dea rest la o sută de lei noi. De cum mă urc, prima mea grijă e să stau cu ochii lipiți pe ceas să nu cumva să mă coste cât o cursă cu avionul la Paris. Apoi, de cele mai multe ori dau şoferului indicații precise despre cum să ajungem la destinație (afară de cazul în care nu știu nici eu, caz în care orbecăim în derivă, dar cu ceasul pornit). Cel mai fericit caz e cel în care șoferul e mult prea plictisit, că nici nu se deranjează să-mi răspundă la salut, ăsta-i semn că drumul îl vom parcurge într-o liniște tăiată doar de manele sau de convorbirile şoferului cu soția sau prietenii (foarte intime și detaliate în toate cazurile).
Dacă e din cale-afară de îndatoritor e semn că la elementele perturbatoare de mai sus se adaugă monologul șoferului, întotdeauna bazat pe fapte reale și născut din filosofia de viaţă atât de aparte a taximetristului.
Cobor concediat de grimasa umilă a șoferului „vă deranjează să mai mergeți dumneavoastră o stație de tramvai, că nu pot să întorc decât aici (și urmează o înșiruire de reguli de circulație pe care a le contesta înseamnă a-mi aduce mai întâi aminte ceva din ce îndruga moșul cu care am făcut eu școala de șoferi).
Ei, cum să mă supăr?! Păi de ce?? Are cineva senzația că m-ar mai deranja ceva după ce am plătit 50 de lei (10 lei numai bacşișul, ca să nu se supere omul că îi las prea puțin) pentru o cursă de 50 de minute, pe un traseu pe care-l străbăteam în 10 minute și cu 1,5 lei cu metroul?? Taxi, du-te unde vrei, îmi șoptesc, pentru a câta oară?, în barbă, în timp ce iau la picior restul de traseu, înjurându-mă pentru a teama de a-mi face un cont la Uber, ca tot hipsterul progresist responsabil…
