Astăzi e ziua Americii – Ziua Independenţei cum îi zic americanii. Ziua când, în 1776, inimile tuturor iubitorilor de libertate au început să bată în ritmul clopotului din Philadelphia. Dangătele uriaşului clopot s-au răsfrânt peste pământuri şi oceane, pătrunzând până în cel mai îndepărtat cătun, până pe ultima plantaţie, până în cea mai umilă colibă şi vestind lumii o nouă eră, cea a democraţiei moderne. N-am de gând să scriu însă o odă înflăcărată, o cântare Americii aşa cum făcea Cornel Nistorescu înainte să-şi aducă aminte că-i iubeşte, de fapt, mai mult pe ruşii lui Lavrov şi Putin. Ci, mai curând, aş trimite spre Potomac o tânguire de jale: ţie-ţi vorbesc, Americă! Nu-ţi feri urechea să ne auzi vaietul! Nu te preface că nu auzi cum zăngănitul lanţurilor înăbuşă clopotele libertăţii!
Te-ai mai prefăcut cândva, soră a noastră mai mare într-ale democraţiei! Ne-ai mai uitat cândva plânsul şi nu ţi-a păsat când o întreagă naţie a fost zdrobită sub cizmele Armatei Roşii. În ’45, când Vîşinski bătea cu pumnul în masa regelui, bubuitura s-a auzit până la Washington. Dar tu, Americă, te-ai prefăcut că n-o auzi. Te-ai declarat, prin ambasadorii tăi, îngrijorată de „tendinţele dictatoriale ale guvernului Groza”, dar n-ai mişcat un deget să le împiedici. Tu, Americă, şi azi te declari la fel de îngrijorată că social-liberalii cocoţaţi prin trădarea unor cozi de topor în fruntea bucatelor miros tot mai mult a naţional-socialişti. Dar nu e de ajuns. Trebuie să şi faci ceva să-i opreşti. Ceva ce n-ai făcut acum şapte decenii.
Bunicul meu, căruia comuniştii i-au luat toată agoniseala şi l-au declarat chiabur şi duşman al poporului doar fiindcă era mai harnic decât săracii puturoşi ai unor vremuri când pomenile lui Mazăre încă nu apăruseră, a visat la tine o viaţă întreagă. Dar n-ai venit, Americă, să-i ştergi lacrimile, deşi luptase, ca şi fiii tăi, contra lui Stalin şi contra lui Hitler, patru ani pe front, înfruntând zilnic moartea, pentru libertatea oamenilor. Ca bunicul meu, generaţii întregi i-au aşteptat pe americani. Astăzi, ni se spune că ei au venit. Le suntem aliaţi, au baze pe la noi, dar pe zi ce trece vântul din Răsărit şi Miazănoapte suflă tot mai năprasnic peste România şi ameninţă să ne îngheţe iarăşi, ca în acel blestemat martie 1945. Occidentalii spun, ca şi atunci, vorbe pompoase, se declară oripilaţi de ce se întâmplă, zilele astea, la Bucureşti, ne compară deja cu Belarusul şi Ucraina, dar n-au învăţat nici acum că bolşevicii nu dau doi bani pe vorbe, ci ştiu numai de cnut şi de foame. De fapte avem nevoie, Americă, de măsuri ferme şi drastice, care să le arate matrioşcelor mânuite de la Kremlin că România nu e a lor, ci a românilor.
Este 4 iulie şi în America bat clopotele libertăţii. Bat şi la noi clopotele, dar în dungă, a primejdie şi a mort. Bat cum băteau pe vremuri, când spre Răsărit, între pământ şi cer, se-aprindeau focuri şi dădeau năvală hunii, şi goţii, şi gepizii, şi tătarii, şi muscalii. Iar astăzi, primejdia e mult mai mare decât atunci. Astăzi muscalii-s deja printre noi.
