Doi vajnici membri ai redacției Academiei Cațavencu s-au deplasat la Iași pentru a fi prezenți la Gala Premiilor UNITER. Citiți mai departe ca să aflați impresiile noastre despre ce s-a întâmplat la Teatru Național „Vasile Alecsandri”, poate cea mai frumoasă sală de teatru din România la ora aceasta!
Gala care i-a enervat pe Vadim și Sabina
Dacă Vadim Tudor și Sabina ar fi fost pe recepție luni seară, cred că ar fi crăpat bentița-n ei de ciudă. Multe premii, precum cel pentru cel mai bun debut, cele mai bune actrițe într-un rol principal sau secundar ori cel mai bun actor într-un rol secundar, le-au revenit unor actori etnici maghiari. Iar asta pe bună dreptate, pentru că la teatrele din Cluj sau Timișoara se pune serios osul la treabă. Oricine s-ar fi uitat atent la o Silivia Török, Imola Kézdi ori András Hatházi ar fi văzut că oamenii aceștia au un talent și o charismă incredibile. Gala de anul acesta a fost și o atenționare către școala de teatru bucureșteană, care a început să cam piardă teren în fața celei de la Cluj: obrazul cultural nu se ține doar cu hipstereală.
Despre actori și politicieni
De la Oscarurile teatrului românesc nu puteau să lipsească fel de fel de notabilități locale sau naționale. Exceptându-l pe Daniel Barbu, un om cu care, chiar dacă nu ești de acord, îți dai seama că poți sta la o șuetă discutând și despre altceva în afară de prognoza meteo sau horoscopul pentru săptămâna în curs, prestația lui Cristian Adomniței, Președintele Consiliului Județean Iași, și cea a lui Gheorghe Nichita, primarul urbei, au fost jenante. După ce au pompat o groază de biștari în organizarea evenimentului, cei doi au trebuit să-și culeagă laurii pe scenă, spălându-și imaginea în compania unui Ion Caramitru sau Emil Brumaru. Nimeni n-a pus botul însă la tot ce perorau ei pe scenă. Cred că și mecanicul sau femeia de serviciu de la Teatrul Național din Iași ar fi adunat mai multe aplauze de la asistenţă în comparație cu cei doi.
Totuși, există și o parte pozitivă a existenței celor doi: fiecare se laudă că a dat mai mult și că e mai implicat în povestea asta, ceea ce, măcar pentru actorii sau artiștii din Iași, e un lucru bun.
Mihai Mălaimare, ANI și eternul Băsescu
Momentul în care am regretat faptul că mi-am uitat lămâia în camera de hotel a fost prestația lui Mălaimare pe scena Naționalului ieşean. Gratulat de British Council cu un premiu pentru „inovație artistică”, a început să plângă cu lacrimi de crocodil pe scenă că e un artist chinuit și hăituit, pe nedrept, de ANI. Pentru cine nu știe, fostul director de la Masca din București a fost prins, recent, cu fofârlica de cei de la Agenția Naționala de Integritate, pentru că timp de cinci ani a luat mălai public atât de la CNA, cât și în calitate de director de teatru. Niciodată nu am putut să înțeleg de ce oamenii binecuvântați cu o brumă de talent în vreun domeniu au impresia că li se cuvine să facă orice vor mușchii lor.
În altă ordine de idei, nici Băsescu se pare că nu putea să lipsească din ecuație. În timp ce TNB-ul era premiat de UNITER pentru programul „Caragiale 2012”, un nene de pe scenă, al cărui nume l-am uitat, din păcate, perora, plin de patos și cu o pasiune demnă de o cauză mai bună, că, vezi Doamne, a trebuit să scrie anul trecut mai multe despre Băsescu decât despre Caragiale. Păi, coane, să mă scuzi, dar cine te-a pus pe matale să vorbești atât de mult despre Marinelul-șef și nu despre Caragiale? Bașca, cu mai mult spirit de observației, cred că s-ar fi putut observa că toate evenimentele de anul trecut din politichia noastră au fost un fel de „Caragiale reloaded”, de parcă USL-ul și PDL-ul și-au dat mâna și s-au gândit să cinstească memoria marelui dramaturg cu ce știu ei mai bine: circoteca națională care, din vremea „Scrisorii pierdute” și a lui Rică Venturiano, a rămas la fel. (Radu Uszkai)
Un outsider la curtea regelui Teatru
Când ești îmbrăcat într-o cămașă cu mâneci scurte, niște pantaloni de stradă și niște pantofi care seamănă a adidași, te simți cam aiurea în lumea bună a teatrului românesc, plus niște personalități ieșene, îmbrăcată la țol festiv. Din fericire, la o privire mai atentă, unii dintre invitați au înțeles că „ținută de gală” înseamnă culori fistichii și niște cearșafuri de mătase care se pretindeau a fi rochii, așa că rușinea mi-a trecut destul de repede. Dar nu ați venit pentru critică de feșăn, iar eu mă pricep la acest subiect ca Dan Puric la științe exacte (sau orice altceva decât pantomimă), așa că e cazul să trecem la gală.
O chestie amuzantă pe care o poți observa, când ești în sală la Gala Premiilor UNITER, ține de magia televiziunii. Mi-a plăcut să văd de aproape toate trucurile făcute de TVR ca să nu se vadă pe sticlă micile schimbări de decor pe scenă – în timp ce-l filmau pe Caramitru, vedeai tot felul de gigei care se mișcau pe scenă cu scaune, microfoane și alte bucăți de recuzită. Iar toate cadrele alea gen Oscar în care camera „fuge” pe culoarul central al sălii sau care urmăreau invitații și premianții când veneau pe scenă se făceau cu un cameraman care alerga cu steady-camul prin toate părțile. La cât de greu părea echipamentul, chiar mi s-a făcut milă de domnul în cauză.
În altă ordine de idei, mă întreb dacă o cerință nescrisă a lumii teatrale de la noi zice că trebuie să fii fumător dacă vrei să fii luat în seamă. Cum anunța Caramitru o pauză publicitară, se golea sala aproape instantaneu, toată lume fiind afară în mai puțin de zece secunde ca să tragă dintr-o feștilă.
Gala în sine mi s-a părut cam lungă – în două ore puteau să fie gata. Iar Ion Caramitru trebuie să fi înjurat în gând de vreo câteva ori când îi ruga pe invitați să țină discursuri scurte, iar ei începeau cu povești romantice din tinerețe și discursuri lungi, lacrimogene. Cred că un singur premiu pentru întreaga activitate anual e mai valoros decât numărul prea mare pe care îl dă UNITER-ul de fiecare dată și ar mai tăia din cantitatea enormă de patetism care umbrește, din punctul meu de vedere, ceremonia. De asemenea, un sistem în care votează toți membrii UNITER, nu doar un juriu de câțiva oameni, ar fi mai potrivit și ar mai scăpa de micile strâmbături din nas care se vedeau în public la anunțul unora dintre câștigători.
Prestația lui Ion Caramitru ca gazdă a evenimentului mi-a plăcut – a făcut-o cu umor și naturalețe, iar felul în care a salvat momentul în care i-a „tradus” live discursul englezului de la British Council a fost de-a dreptul savuros și am impresia că nu fost nimic planificat acolo. Chiar și fazele ușor penibile în care au urcat pe scenă politicieni ca Adomniței au fost simpatice pentru că îi întreba, mai în glumă, mai în serios, ce pot să facă pentru cultura românească – „OK, băieți, sunteți aici, vă faceți poze cu noi, vă dau la televizor, faceți capital politic, așa că marcați banu’ pentru producții teatrale!”.
Pe ansamblu, în afară de unele cuvântări patetice și/sau politizate, momentul misogin în care i-au adus femei pe scenă lui Emil Brumaru și fața lui Cristian Adomniței, Gala Premiilor UNITER a fost un eveniment plăcut, în care teatrul românesc se sărbătorește pe sine cu un oareșce stil. Da, poate unele premii se puteau duce altundeva, dar astea sunt discuții care marchează orice ceremonie cu premii din lumea artistică, fie ea națională sau internațională. (Mihai Cernea)
Exclusiv online
