Dacă în ziua de azi beizadelele oamenilor politici fie își găsesc un loc călduț pe lângă vreun minister, sunt trimiși de mami și tati să se joace cu oamenii mari de-a politica în Parlament ori stau la cafele cu pițipoance care au o pasiune pentru cai putere, unii băieții de bani gata și cu spate politic din secolul al XIX-lea mai puneau osul la treabă, chiar dacă erau născuți în Fanar și, ajunși în București, ar fi putut să se molipsească de la aerul dâmbovițean și să spargă banii babacului pe trăsuri, la vânătoare, ori cu Mițe Bicicliste.
Unul dintre ei este Nicolae Suțu, căruia editura Humanitas i-a tradus și publicat anul trecut memoriile și a căror lectură o recomand, mai ales dacă, pentru moment, vreți să luați o pauză de la PSD, PNL și PDL. Bine, ca să fiu totuși 100% sincer, pauza asta nu-i chiar așa de mare, pentru că, dacă citiți cu atenție pasajele în care Nicolae Suțu povestește viața politică din Imperiul Otoman, din principatele române fanariote, ori despre interesele rușilor la Vest de Prut, ai zice că, la o adică, nu multe lucruri s-au schimbat.
Născut în 1789 pe malul Bosforului, Suțu a dus o viața care, dacă o privești cu ochii omului din 2014 pare inventată. Fiu al fostului domnitor al Țării Românești și Moldovei, Alexandru Suțu, Nicolae a ajuns ca, de-a lungul timpului, să îndeplinească aproape toate funcțiile posibile într-un stat la vremea aia, unele zvonuri dându-l și ca posibil domn al principatelor reunite: a fost postelnic, logofăt, ministru pe la Finanțe, Justiție, președinte de Tribunal, directorul Teatrului Național din Iași, bașca un contemporan cu evenimente precum Răscoala lui Vladimirescu din 1821, Revoluția din 1848, domnia lui Cuza, ori înscăunarea lui Carol I. Mai mult, cât timp, în timpul domnitorilor Mihail Sturdza și Grigore Ghica s-a ocupat de corespondența externă a Moldovei, semn că a existat un moment în istoria noastră când politica externă era pe mâini mai bune decât cele ale lui Titus Corlățean.
Vă dați seama că, într-un spațiu atât de mic, mi-e greu să relatez multe dintre poveștile lui Nicolae Suțu, așa că o să mă limitez la punctele esențiale. În primul rând, e clar de ce o bună parte a românilor aveau boală pe greci în vremea respectivă: mai toate funcțiile importante în stat erau ocupate ba de un Suțu, Moruzi, Callimachi sau Ipsilanti, semn că ar trebui să le batem obrazul grecilor că n-au avut bunul-simț ca, în 2013, să ne lase să ne calificăm la Mondialul din Brazilia. Apoi, politica românească nu s-a schimbat de acum doua secole încoace: în mare parte tot cei cu pile ajungeau în funcții de putere, iar cei mai competenți cădeau sub niște mașinațiuni politice care păreau totuși măcar mai inteligente decât dragostea cu năbădăi dintre Crin și Ponta.
Ajuns la final, ca să parafrazez o reclamă mai veche, încă una și mă duc. În 1821, după moartea tatălui său, a lui Tudor Vladimirescu și eșecul grecilor eteriști, Suțu se refugiază la Brașov pe motiv că în București singurul grec bun era unul mort. Ajuns la poalele Tâmpei, Nicolae află că fumatul era interzis pe străzile orașului, semn că, la vremea aceea, Brașovul era un fel de New York al epocii. Ca să se asigure că lumea nu fuma, primarul orașului trimitea, seara, paznici care să vegheze la sănătatea plăminilor orășenilor, dar Suțu și prietenii săi, afumați după o petrecere, sfidau regula asta: “cum aveam pipa aprinsă, m-am oprit o clipă în poartă s-o golesc înainte de a ieși pe stradă; deodată am simțit că mi-e smulsă din mâini de un paznic de noapte care stătuse tupilat în spatele porții”. Până la urmă Suțu scapă pentru că, după ce își recuperează pipa, îi promite paznicului că vor rezolva problema la sediul Poliției dar fuge spre Piața Sfatului și are noroc că aceasta nu era luminată. Câteodată e bună și incompetența asta administrativă la ceva!
Publicat în AC, nr. 10
