Cam asta e premisa de la care porneşte scriitorul german Timur Vermes în cartea sa „Ia uite cine s-a întors”, devenită instantaneu un best-seller internaţional şi publicată de curând la noi, de editura Rao. Este foarte clar că, dacă rostea în nume personal cuvintele pe care le pune în gura lui Hitler, Vermes avea toate şansele să scrie următoarea carte după gratii, exact cum a făcut-o diabolicul lui personaj cu Mein Kampf. Pentru că azi nu poţi să zici nici „pâs” despre invazia imigranţilor musulmani asupra Europei şi nu-i deloc ok dacă zici ceva de evreii care stăpânesc lumea, nici despre putregaiul sistemului „democratic”. Pe când, aşa, atribuită Fuhrerului, critica lumii contemporane, cu corectitudinea ei politică şi discriminările pozitive, nu mai scandalizează pe nimeni, de vreme ce toţi gândesc: ce vrei, dragă, e Hitler, ăsta poate spune orice!
Folosindu-se de acest paravan, Vermes realizează o imagine satirică savuroasă a societăţii germane din zilele noastre. Moravurile sunt biciuite fără milă şi nimeni nu scapă: mass-media, care „spală creierele” mulţimii, politicienii, care promit marea cu sarea credulilor votanţi şi chiar oamenii simpli, care se lasă duşi de nas tot atât de uşor ca înaintaşii lor de acum câteva generaţii, îndrăgostiţi de Hitler. În romanul lui Vermes, dictatorul nazist se trezeşte, în 2011, pe un maidan de la marginea Berlinului, îşi scutură de praf uniforma ponosită şi pleacă să reconstruiască Reichul, fără măcar să bănuiască saltul temporal pe care l-a făcut.
Cum anume a putut „învia” Hitler după şapte decenii, autorul nu ne spune, dar nici nu contează. Contează că Fuhrerul s-a întors şi trăieşte şoc după şoc într-o Germanie care nu pare deloc naţional-socialistă. Incidentele imaginate de Vermes sunt delicioase şi provoacă hohote de râs: dornic să-şi spele uniforma la o „spălătorie-fulger”, Hitler se lasă păcălit de denumire, dar are şocul vieţii când află că spălătoria nu-i gestionată de un arian sadea, ci de un turcaleţ care chinuie rău limba germană. Apăsând pe telecomandă, îl apucă pandaliile văzând că, în loc să fie folosit ca un mijloc de propagandă nazistă, televizorul găzduieşte tot felul de emisiuni culinare, unde se prezintă avantajele tăierii cepei în rondele.
În cele din urmă, el este cooptat ca „guest star” într-o emisiune de televiziune şi îşi joacă în cel mai serios mod cu putinţă propriul rol, neînţelegând de ce lumea se prăvăleşte de râs când îl vede, în loc să tremure în faţa lui, ca-n vremurile bune. Peste noapte, Adolf Hitler devine o vedetă: acordă interviuri în Bild, ţine discursuri televizate în care dă de pământ cu tot establishment-ul, îi critică pe germani fiindcă au trădat nobilele idealuri ale naţional-socialismului şi se lasă conduşi de o duduie cu mutră de gospodină bavareză.
Adaptarea lui la tehnologia modernă generează un comic de situaţie absolut savuros. Râzi în neştire citind cum Hitler vrea să-şi facă o adresă de mail şi remarcă, uimit, că toate variantele conţinând numele lui sunt deja luate! Când telefonul mobil pe care l-a primit începe să sune (melodia fiind, evident, „Dansul Valkiriilor”), Hitler începe să urle: „Aici Cartierul General al Fuhrerului! Aici Adolf Hitler! Vorbeşte odată, zi ce-ai de zis! Vorbeşteee!”, până când un membru al noului său staff îi indică: „Mein Fuhrer, ca să vă audă, apăsaţi mai întâi tasta verde”.
Veţi râde aşadar, la cartea lui Vermes, cum probabil n-aţi mai râs de la „Un yankeu la curtea regelui Arthur”. Dar în egală măsură vă veţi da seama că această privire inedită asupra nazismului are şi rolul unui avertisment: oare dacă un demagog ca Hitler s-ar întoarce printre noi, oamenii de azi nu s-ar lăsa seduşi de farmecul lui şi l-ar vota cu două mâini?
