Daniel David, cercetător: "Aș fi putut să rămân complet în SUA, dar am ales România"

de Radu Uszkai , 23 mai 2014
pozad

Unii doctori români se prefac că guvernează țara; pentru alții, cum e Daniel David, există excelența în cercetare.

Daniel, ai făcut un stagiu doctoral în SUA și un postdoc tot acolo, dar ai ales să te întorci, totuși, în România. Ai făcut-o pentru că nici în afară nu aleargă câini cu covrigi în coadă, sau pentru a arăta că, depunând mult efort, și la noi se poate face performanță?

Nici pentru una nici pentru alta, nici nu m-am întors nici nu am rămas. Să explic.

Aş fi vrut să se poată face şi în ţară aceeaşi performanţa care se face în SUA, la aceeaşi investiţie de efort. Aşadar, nu-mi doresc cu necesitate să fac un efort mai mare! Afară, sunt, totuşi, mai mulţi “câini cu covrigi în coadă”, unii covrigi fiind chiar foarte gustoşi (sic!). M-am întos în ţară, dar sunt încă ancorat în SUA atât ca profesor universitar asociat la Icahn School of Medicine at Mount Sinai, New York, SUA, cât şi ca director pentru cercetare la Albert Ellis Institute, New York, SUA.

Aş fi putut să rămân complet în SUA. Pendulând între România şi SUA, am ales în final să investesc mai mult în ţară decât în SUA, fără însă a abandona SUA. Am făcut asta deoarece în ţară nevoia de dezvoltare, şi de aici şi de oportunităţi inovative pentru mine, este mai mare şi, fără fals patriotism, eu sunt legat afectiv de ţară (aici mă simt acasă). În plus, la Universitatea Babeş-Bolyai (UBB) din Cluj-Napoca am găsit un context în care poţi să faci performanţă. Sigur, inevitabil, şi noi la UBB avem iubiri, ură şi competiţii, adesea exacerbate, ca orice universitate românească. Dar la UBB toate acestea se opresc când ajungem la susţinerea excelenţei. Nimeni nu şi-a permis şi nu-şi permite (şi cred că nu-şi va permite) să fisureze acest fundament academic al cele mai vechi (1581) - academic, nu juridic vorbind - universităţi de pe teritoriul actual al României. Mai mult, când este vorba de UBB versus altceva, noi cam stăm toţi de aceeaşi parte a baricadei. De ce nu am renunţat complet la SUA? Sincer şi direct spus, deoarece iubesc cultura inovativă de acolo – când sunt acolo parcă sunt pe vârful lumii -, iubesc aspectul cosmopolit al New York-ului - fiind singurul oraş în care mi-ar plăcea să locuiesc dacă nu ar exista Cluj-Napoca - şi oricât iubesc România, uneori îmi dă totuşi frisoane prin impredictibiliatea şi aberaţiile fascinante de care este capabilă!

Încet dar sigur, toate statele europene încep să pompeze mulți bani în cercetare, în vreme ce ai noștri se lasă păgubași. N-au sânge în instalație să facă asta, ori sunt preocupați să-i sifoneze pe borduri, biserici și stadioane?

În primul rând, nu au bani suficienţi. În al doilea rând, văd cercetarea ca un consumator de resurse; pot avea aici dreptate pe termen scurt, dar pe termen mediu şi lung cercetarea este aducătoare de profit. Este drept însă că mandatele electorale sunt pe termen scurt…În al treilea rând, banii băgaţi în cercetare nu se întorc electoral atât de uşor, deoarece această comunitate, în faţa votului, are conştiinţă şi reflexivitate avansate; într-adevăr, mulţi gândesc aşa: faptul că susţii cercetarea este un act normal, nu un favor pe care mi-l faci pentru a mă simţi obligat să-ţi dau votul. În fine, şi banii puţini sunt prost utilizaţi, neştiind să-i investim cum şi acolo unde trebuie.

Care e diferența cea mai mare dintre modul în care se face cercetare în afară și la noi?

Eu mereu am spus că cea mai bună analiză a cercetării avansate se poate face printr-o analogie cu fotbalul. Iată de ce. Există mulţi cercetători, aşa cum există mulţi fotbalişti. Aşa cum unii fotbalişti sunt mai buni ca alţii (mai bine cotaţi), tot aşa unii cercetători sunt mai performanţi ca alţii. Fotbaliştii joacă în echipe de fotbal, în timp de cercetătorii lucrează în unităţi de cercetare (ex. universităţi/institute). Aşa cum unele echipe de fotbal sunt mai slabe ca altele, unele unităţi de cercetare sunt mai slab cotate ca altele. Faptul că eşti mai slab cotat nu te damnează; prin efort poţi ajunge să fii cotat mai bine sau, dacă chiar nu ai aptitudini, dar îţi place fotbalul sau cercetarea, poţi juca într-o echipă dintr-o ligă inferioară, respectiv poţi activa într-o unitate de cercetare mai slab cotată (dacă totuşi atingi şi acolo un standard minimal), unitate care însă poate avea rolul său important (ex. pregătire iniţială, servicii de cercetare-dezvoltare standard şi/sau de rutină etc.). Aşadar, este loc pentru fiecare, dacă se proiectează raţional sub aspectul relaţiei dintre ce îmi doresc şi ce pot! În plus, trebuie să existe mereu şansa să-şi schimbi pozitiv statutul prin muncă şi progres.

O echipă bună de fotbal va încerca mereu să aibă jucătorii cei mai buni, renunţând (transferându-i) la cei mai slabi şi/sau care nu dau randament, aceştia din urmă găsindu-şi însă locul la echipe mai slabe. Similar, o unitate de cercetare de excelenţă, va încerca să aibă cercetători cât mai buni şi să-i transfere pe cei care nu se ridică la standarde şi/sau pe ce care au alte priorităţi sau interese de cercetare care nu corespund cu cele ale unităţii din care fac parte; de aceea angajarea pe perioada determinată în universităţile americane este regula în începutul de carieră. Oricum, un manager înţelept trebuie să facă astfel încât cei transferaţi să nu se simtă abandonaţi, ci să-şi găsească alte echipe la nivelul performanţei şi/sau intereselor lor; aşadar, oamenii trebuie ajutaţi să-şi înţeleagă nivelul, să-şi găsească locul potrivit pe care să-l accepte, dar, dacă doresc, să aibă şi şansa să se dezvolte.

Care este diferenţa la noi? Simplu, la noi mecanismul bun descris mai sus iar nu funcţionează! Unii ar putea spune că parcă suntem damnaţi să pervertim orice care se leagă de meritocraţie luminată, adică o meritocraţie bine integrată cu o masă mare educată adecvat! Păstrând analogia, la noi majoritatea cercetătorilor se cred geniali, se văd un fel de Messi (unii chiar Mesia, sic!) al cercetării. În grupul cercetătorilor români, toţi sunt peste media grupului (sic!). Dacă nu-i tratezi ca atare pe cei care chiar nu merită, în mintea lor eşti invidios şi/sau ei sunt nedreptăţiţi. Apoi, nu se fac transferuri! Angajezi pe cineva din start pe perioda nedeterminată, iar apoi, indiferent de performanţa sa nu-l transferi. Rămâi astfel cu posturi ocupate de oameni slabi, până când se pensionează. În fine, toate unităţile de cercetare se cred în sinea lor Barcelona şi vor să joace în Liga Campionilor. Ce se întâmplă în aceasta situaţie? Cei care se cred Messi şi Barcelona, fără a fi, iau la orice meci cu Messi şi Barcelona (sic!) cam 5 goluri şi poate că dau unul din noroc (adică nu câştigă granturi majore şi nu publică în reviste-edituri de top, decât rar, adesea din noroc).

Ce putem face? Jucătorii şi echipele bune din ţară trebuie să facă o liga în care să joace împreună, după nişte criterii clare. Nu oricine intră în ligă. Dar oricine poate intra când îndeplineşte criteriile. Ceilalţi joacă fotbal, dar în alte ligi şi cu alte standarde, astfel încât fiecare să-şi găsească locul pentru nivelul actual de dezvoltare, dar să rămână şi cu oportunitatea de promovare (dacă doreşte şi dacă munceşte). Acesta este o meritocraţie luminată, nu una excesivă, care îmbină raţional excelenţa cu nivelul mediu într-un domeniu. Nu poţi reduce totul la excelenţă. Excelenţa adevărată stă pe o masă largă, educată la un nivel adecvat; aşadar, trebuie să ne pese de majoritate şi să-i asigurăm oportunitatea de progres. Dar excelenţa trebuie protejată de interferenţa nefastă a mediocrităţii, atunci când aceasta încearcă să o înece. Şi astfel insulele de excelenţă de acum, aflate într-un ocean de mediocritate, vor deveni continente bine ancorate pe care se poate clădi mai stabil cunoaşterea ştiinţifică care se exprimă apoi în civilizaţie (ex. calitate a vieţii şi un nivel de trai ridicat). Aşadar şi la noi cercetarea bună se poate face, dar doar după formula Per Aspera Ad Astra!

Avem ministru al cercetării, dar nu prea avem fonduri de cercetare. Nu sună a Radio Erevan?

Nu chiar. Ministrul nu trebuie să dea doar bani. Sigur că banii contează, dar nu totul se reduce la bani. Spre exemplu, un bun ministru poate face şi politici excelente în domeniu prin care să promoveze noi valori şi reguli academice.

Multă lume e sceptică de faptul că integrarea în UE a avut efecte pozitive. Tu, ca cercetător, ce ai avea să le transmiți euroscepticilor?

Existenţa Uniunii Europene (UE) astăzi, în această formă, este un miracol! Ea arată cum poate mintea umană luminată să treacă peste ură, înverşunare şi competiţia de tipul “tu sau eu” pentru a ajunge la unitate în diversitate. Eu sunt implicat în mai multe organisme europene (ex. European Science Foundation). Este un sentiment extraordinar să vezi la aceeaşi masă oameni din naţiuni diferite, având aceleaşi scopuri în beneficiul unei “ţări” integratoare. Acesta este semnul unei evoluţii culturale extraordinare a speciei Homo Sapiens Sapiens, o specie mai războinică şi distrugătoare de felul ei. A putea să spun astăzi că sunt clujean, transilvănean, român şi european în acelaşi timp, îmi dă o altă raportate la realitate, mult mai complexă, făcând ca numele de Sapiens să fie împlinit. Sigur că integrarea noastră în UE a avut atât consecinţe pozitive cât şi consecinţe negative. Cred însă că consecinţele pozitive sunt mai puternice ca cele negative. Mai cred că cele negative au apărut din cauza faptului că nu am fost noi pregătiti psiho-socio-economic-cultural pentru această integrare. Hai să ne pregătim mai bine şi vom simţi tot mai puţin efectele negative.

Nu ratați luni partea a doua a interviului cu Daniel David.

Loading...

Comentarii

+