Acum vreo tre săptămâni, de Valentine’s Day, ca orice femeie singură și independentă am rugat un prieten bun să se îmbrace frumos, să mă ducă la film și să pretindem că suntem un cuplu, ca să pot să îmi dau și eu check-in la Cinema City. Pentru că l-am rugat asemenea efort a ales el filmul așa că am ajuns să văz Deadpool, cel mai recent antierou pus pe ecrane de Marvel. Pentru că deja Superman probabil e mult prea mainstream și ne-am plictisit să vedem oameni buni în colanți în filme cu happy end, acum vedem oameni ceva mai nașpa, tot în colanți în filme cu happy end.
Deadpool este un film excelent scris, dar pentru că nu sunt aici să vă plictisesc cu lucruri pozitive să vorbim puțin despre ce e mai puțin excelent la acest mega succes cinematografic.
Cu ce să încep. Ah, da! Cu spartul celui de-al patrulea ecran. Pentru cei neinițiați, spartul celui de-al patrulea ecran se petrece atunci când actorii întrerup acțiunea pentru a vorbi cu publicul. Ceea ce e ok în filmele românești, pentru că acolo oricum nu se întâmplă niciodată nimic. Ce o să mă sperie? Că Bucur o să facă o pauză în bucătărie și o să mă scuipe cu supă de pui? Dar atunci când m-ai cărat deja în acțiune, când am uitat că sunt într-o țară din lumea a treia, că sunt cu un iubit fake la cinema și că am dat pe nachos mai mult decât pe hainele de pe mine, lasă-mă acolo în lumea ta, nu îmi aminti de viața mea. Plus că nu e ca și cum e un Tarkovski să am nevoie de note de subsol ca să mă prind de desfășurarea acțiunii. E destul de simplu ce se petrece acolo la tine pe ecran.
Apoi sânge, tati. Mult sânge, multe organe, multe răni, craci rupți și alte gorenii atât de violente încât asistentele de la IML au dat afară sanvișul cu gust de formol mâncat la prânz. Abia mă spălasem de Cei 8 odioși ai lui Tarantino că am nimerit aici unde am văzut cel puțin trei rinichi, șase gâturi tăiate, mâini secționate, o jumătate de ficat și o liposucție în formă de Z-ul lui Zorro (da, se poate, e pe la minutul 15 în film). Chiar nu mai putem fără măcel. Ați avut pe cineva din Statul Islamic la scenografie?
Toate ca toate, dialogul este delicios, glumele și referințele impecabile, iar Reynolds chiar nu e de Zmeura de Aur. Un film care merită văzut, dar pe stomacul gol, nu de Valentines Day, în care binili învinge, iar iubirea e aproape oarbă, dar contează cum arăți ca să orbească. Pe final, mi-aș dori să îmi spună și mie cine se prinde ce s-a întâmplat cu fata aceea urâtă cu superputeri după ce a scos-o Colossus dintre dărâmături. Că inconsistențe, inconsistențe, dar să știm și noi.
