Ce poate fi mai distractiv decât un film cu un supererou? Un film cu mai mulți supereroi, bineînțeles. „The Avengers” este genul ăla de producție rară de la Hollywood, care, deși umple ecranul de explozii care mai de care mai spectaculoase și de efecte speciale 3D, reușește să nu-ți jignească inteligența, fără să aibă o poveste tâmpită sau personaje construite din topor. Mai mult, creatorii peliculei știu că este vorba de niște inși îmbrăcați în costume mulate și colorate, așa că „The Avengers” nu se ia în serios aiurea și e plin de glume bune la care veți râde cu poftă. Mai ales la alea cu Hulk. Hulk e căcător la unele faze.
Pentru fanii universului Marvel există doar vești bune, fiecare dintre supereroi fiind reprezentat cum se cuvine. Până și nou-venitul (în film, nu în benzile desenate) Hawkeye stă îndeajuns de mult timp pe ecran încât să-l cunoaștem și să-ncepem să ținem cu el – mai ales când doboară inamici din aer cu săgeata, fără să se uite unde trage.
Fiind vorba de o peliculă despre oameni (și nu numai) cu puteri supraomenești, când intrați în sala de cinema și vă puneți ochelarii 3D ar fi bine să lăsați acasă orice pretenție de realism și să înțelegeți că în film legile naturii sunt la fel de valabile ca legile anticorupție în România. De exemplu, Thor poate primi fără probleme pumni care ar omorî instant un gigel anonim de pe stradă, iar Hulk rupe în două, fără niciun efort, extratereștri mari decât Casa Poporului. Asta face parte din rutina zilnică a membrilor „The Avengers”.
Una peste alta, un film excelent de pop-corn, care ne arată că poți face o peliculă despre supereroi de calitate fără să iei totul atât de în serios precum o face Christopher Nolan cu Batman. Singura problemă pe care o are „The Avengers” este traducerea în română a titului, care, sincer, nu știu de ce, sună absolut ridicol: „Răzbunătorii”. Nici nu vreau să-mi imaginez cum ar fi sunat varianta dublată, visul umed al lui Victor Socaciu.
