Quentin Tarantino este un om răzbunător. Din fericire pentru noi, regizorul american are ceva cu proprietarii de sclavi, naziștii și alte căzături umane de felul ăsta. Metoda de răzbunare este, de asemenea, originală: filmul.
În „Inglorious Basterds”, Tarantino și-a inventat propriul fel de justiție istorică, măcelărindu-i pe Hitler și Göbbels într-un cinematograf. Nu era prima dată când îl vedeam pe Hitler omorât (doar sunt un gamer înrăit), dar nu am simțit-o niciodată mai bine. Tarantino revine cu o idee similară în „Django Unchained”, în care încearcă să facă pe justițiarul și față de sclavii de culoare care populau sudul Americii acum nici două sute de ani.
Mă rog, excentricul regizor nu încearcă doar atâta lucru: noul său film e o combinație dubioasă de spaghetti western american, basm ultra violent contemporan și frescă socială și culturală a epocii sclaviei în SUA. Și, la naiba, îi iese extrem de bine. Totul, de la cadrele elegante și atent construite până la jocul actoricesc excepțional al tuturor actorilor din distribuție (inclusiv figuranții!), duce la concluzia că „Django Unchained” este, poate, cel mai bun film al anului trecut (nu am văzut încă „Lincoln”).
Nici nu știu de unde să încep să laud capodopera lui Tarantino. Christoph Waltz (nazistul genial din „Inglorious Basterds”) revine cu un nou rol excelent în „Django Unchained”. El îl joacă pe dr. King Schultz, un fost dentist neamț din Vestul Sălbatic care a luat calea vânătorilor de recompense nu doar pentru bani, ci și pentru că are un simț al dreptății bine definit. Acesta pare un fel de „deus ex machina”, menit să-l scoată pe sclavul Django (Jaime Foxx, și el foarte bun) din situația sinistră în care se află la începutul filmului. În general, astfel de intervenții „divine” sunt semnul unui scenariu prost construit, dar cred că apariția bruscă a lui Schultz fost intenționată. Evident că astfel de oameni erau rari în vremea respectivă, dar acum, cu puterea cinematografiei, ne întoarcem în timp și facem dreptate, dracu’ să-i ia de sclavagiști.
O să mă întrebați cum reușește un film care deja sună a basm să zugrăvească, cu succes, o epocă istorică? Păi, cu ajutorul violenței. Ca să fim bine înțeleși, „Django Unchained” este ultra violent – fiecare împușcătură generează explozii de bulion care acoperă ecranul de roșu. Și sunt multe împușcături. Cu toate astea, de cele mai multe ori o să râzi ca la un banc sec la aceste scene de violență – în afară de două, când îți vei lua ochii de la ecran. Ambele sunt legate de personajul negativ principal, interpretat magistral de Leonardo DiCaprio (n-a fost niciodată mai înfricoșător). Nu vreau să vă stric filmul, așa că nu vi le povestesc. Vrea totuși să spun că am fost oripilat de acele scene mai degrabă din cauza implicațiilor lor morale decât din cauza sângelui. Așa-ți bagă Tarantino cu forța în cap că sclavia nu e o glumă a istoriei și că vremurile respective erau cu adevărat negre.
La partea de cinematografie „Django Unchained” arată și sună că unul dintre filmele de la începutul carierei lui Clint Eastwood, doar că se vede mâna de regizor mare și de tehnologie ultima fiță. Combinația e de bun-gust, lasă îndeajuns de mult din clișeele clasice de western, fără să piardă din vedere calitatea artistică a filmului.
În concluzie, nu pot decât să recomand cu căldură ultimul film al lui Tarantino. Eu, cel puțin, o să mai merg de câteva ori. Închei această recenzie cu o rugăminte față de regizorii români: aș vrea să ne răzbunăm și noi mai des în cinema. Un film în care un personaj îi taie gâtul manelistului care insistă să-și dea mobilul la maximum în tramvai sau în care cineva intră cu un pistol în palatul Victoria să colecteze niște „taxe și impozite” de la politicieni ar fi bine venit. Nimeni nu e rănit de fapt (și nici n-ar trebui), dar măcar ne simțim mai bine.
