Ieșind din sală de la spectacolul „Năpasta“ de I.L. Caragiale în regia lui Radu Afrim, am văzut câteva fețe nemulțumite. Am auzit expresii de tipul „șocant într-un fel gratuit“, „droguri și sex, atâta știe Afrim ăsta“ și câte și mai câte. Asta m-a pus un pic pe gânduri, mai ales că e nu am văzut nimic în montarea lui Afrim care să fie senzațional de dragul senzaționalului.
Îmi aduc aminte viziunea lui Tocilescu pentru „O scrisoare pierdută“ de acum mai mulți ani în care o discuție dintre Trahanache și Zoe se auzea din spatele unei proiecții a faimoasei scene de sex din „Basic Instinct“ cu Michael Douglas și Sharon Stone. Nimic din spectacolul lui Afrim nu are gradul ăsta de stângăcie în care folosești o secvență proastă dintr-un film și mai prost pentru o ilustrație de-a dreptul banală pentru „țâțe!!“.
Drogurile și sexul libertin sunt acolo ca să-l „traducă“ pe Caragiale pentru o generație care se distrează un pic altfel decât predecesorii săi. Puțin părinți de la noi știu cât de ubicue sunt narcoticele ușoare și dansurile hipersexualizate la petrecerile din ziua de azi. Pentru cineva de vârsta mea, veți fi surprinși să aflați că un joint sau un sărut între două persoane de același sex nu-s deloc niște chestii șocante.
Mai „șenzaționale“, din punctul meu de vedere, sunt rolurile făcute de Marius Manole (Ion) și Mihai Călin (Dragomir), care-și duc personajele către o intensitate sufocantă, dar sinceră și impresionantă. Mai „șocantă“ este ideea ingenioasă de a pune pe scenă un covor de pământ care reușește, dintr-o singură lovitură, să-l lege pe Afrim de Caragiale și pe tineretul urban de țăranii din textul original. Până la urmă, drama despre răzbunare, seducție și nedreptate pe care ne-o destăinuie nenea Iancu pare să fie universală, indiferent că ești hipster sau că locuiești la sat. Viziunea regizorală a lui Afrim reușește să transmită mesajul acesta folosind un limbaj contemporan și original (vezi prezentarea morbidă de modă de la final care încheagă piesa într-un mod inteligent). Aș recomanda, însă, o lectură prealabilă a textului lui Caragiale, pentru că Afrim pare mai preocupat de starea de spirit a publicului decât de poveste, care e redată un pic confuz pe alături.
Eu am văzut acest spectacol în timpul „Festivalului Național de Teatru“ care, din păcate, s-a încheiat. Dacă vreți să vedeți un Caragiale făcut altfel, dar care reușește să-i păstreze determinațiile esențiale, „Năpasta“ lui Afrim este una dintre puținele montări de acest gen care nu o dă în bară. Chiar sunt curios ce ar face regizorul român cu „O scrisoare pierdută“.
