I
Pe o coastă joasă, într-un nou căsoi
Cu-acareturi mândre-n față și-napoi,
Mult își mai jelește tânăra nevastă
Ziua ce îi dete-alegerea nefastă;
Căci la Răreșoaia soțul ei Mărit
A plecat de-o lună și n-a mai venit.
Ochii îi scânteie de furie cruntă,
I s-a dus alesul exact după nuntă.
Singură-și frământă al ei falnic sân
Rămas de atuncea fără de stăpân.
Însă mama soacră lângă ea veghează
Și cu drag de dânsa ea o consolează.
II
Din ceasornic iese cucul doar o dată.
La conac în poartă cine se arată?
– "Eu mi-s, mumă scumpă, fiul tău iubit,
De la Răreșoaia vin cotonogit.
Trag din greu piciorul, căpățâna-i spartă,
Crudă-mi fuse-acuma a mea naltă soartă.
Ghionturi am în oase… friguri mă-nconjor…
Deschideți-mi ușa, vreți aici să mor?"
Tânăra nevastă la zăvoare sare.
– "Stai la dracu', fată!" zice coana mare.
Apoi prin vizor se uită sprințară
Și-l vede pe Sfântul dârdâind afară.
– "Ce spui tu, amice? Ștefan e pe cale;
Bate-n Răreșoaia ca surdu-n țambale!
Eu sunt a sa mumă și ciuma mă puse
Să-l țiu și pe dânsul în loc să-i dau fuse!
Bea mereu de stinge, sare la bataie,
Femei tot prefiră ca pe cușmi de oaie.
De ești tu acela, mumă nu-ți mai sunt!
Nu te vreau la nora-mi bucățit mărunt.
Norodul te crede sfânt și invincibil
Și tu de la ghioage vii așa oribil?
Rușinezi Moldova! Ne faci de ocară!
Pațachina toantă să îți dea papară?!
Marș 'napoi în Vrancea, bată-te ca zmeul,
Nu erai tu-al Țării leul-paraleul?"
– "Măicuță, iertare! Am dat tot în luptă,
Moldoveanca aia din Rarău e ruptă!
Bea mai mult ca mine, mă pune la muncă,
Vrea să-i duc să pască vitele în luncă.
Am tăiat la lemne de-am umflat bășice,
Măcar de aș face atâți turci arșice!
Și-a boalii drăcoaică, dacă-i chefu-n toi
Mi-l doboară iute mâncând usturoi!
M-a învinețit ieri cu făcălețul
C-am lăsat la păsări deschis iar cotețul.
Lasă-mă să intru, mă fac om de casă,
Să-mi iubesc nevasta, mămucă, mă lasă!"
– "Haida-de, Fănică, de-ar ști tac'tu asta
Ar muri de-obidă și de grea năpasta!
Zece țiitoare în al luptei toi
Dovedea năvalnic, moldovan de soi!
Se-nturna acasă tot ca tine, rar.
Dar făcea și treabă de om gospodar!"
III
Ștefan se întoarce și mai bea o vadră,
Răreșoaia-i pare o frumoasă cadră.
Lupta iar începe…Caii îi țesală,
Mătură prin curte, vasele le spală…
Că așa-i Destinul, cât ai fi de Mare
Muierea îți pune coada pe schinare!
de Mitică Bolintinescu, poiet dela Academiea Cațavencu
