La un film istoric, despre istorie, ne-am prezentat doi redactori. Și cum n-am ajuns la un numitor comun, pentru că unul era prea interesat de adevărul istoric, iar celălalt de glume pe seama peliculei, am zis să vă împărtășim două opinii. 2 în 1 precum cafeaua. Dar nu aia la mall, că-i scumpă rău.
Pe partea politică
Politica e o curvă. Chiar și în momentele ei cele mai nobile rămâne o prostituată, chiar dacă e genul ăla de femeie cu ochii umezi, suflet mare și care ar merita lăsată de lege să-și facă meseria în pace. De exemplu, Abraham Lincoln a scăpat America de blestemul sclavagismului, dar a făcut-o cam cum ne imaginăm că lucrează chiar și cei mai bravi politicieni din ziua de azi: corupție, minciuni și încălcări de constituție. De-a lungul producției lui Spielberg, Lincoln împarte funcții în stânga și în dreapta pentru voturi, trimite baliverne avocățești către parlament doar ca să-și inducă adversarii în eroare – nu dă șpagă totuși, deși i se recomandă, în vreo câteva rânduri, de către niște Cătălin Voicu bine intenționați din cabinetul său. Diferența fundamentală față de mocirla mioritică e că toate acțiunile astea sunt, culmea, făcute spre binele societății. Lincoln nu își dorește o vilă de zece etaje cu două trăsuri ultimul răcnet (cu neoane și vinil) parcate în față, ca ponții și băseștii de la noi.
Toată tărășenia asta e adusă la viață cu măiestrie de Steven Spielberg și echipa lui, costumele, dialogurile, muzica și jocul actoricesc fiind, pur și simplu, de pe altă planetă. Nu am mai văzut un actor să se contopească cu un personaj cum a făcut-o Daniel Day Lewis cu Lincoln. De fapt, Lewis a și spus-o într-un interviu: n-a iubit un om pe care nu l-a cunoscut cum l-a iubit pe președintele american. Și se vede. Omul își face rolul așa de bine încât reacția lui Dan Voiculescu, dacă ar vedea „Lincoln”, ar fi să-l amenințe pe infamul bărbos cu suspendarea pentru că intră peste dorința parlamentului. Vă dați seama cum ar trebui să se chinuiască Mircea Badea să inventeze insulte pentru un om mort de 150 de ani, iar Radu Tudor să le ia apărarea sudiștilor secesioniști?!
Pe partea amuzantă
Se râde și la Lincoln chiar dacă-i un film istoric. M-am mirat că nu l-au distribuit pe Florin Piersic în rolul principal, din două motive: filmul a fost lansat în apropierea zilei de naștere a „ciocoflendărului”, iar al doilea motiv e că Abraham Lincoln avea un chef de povești la fel de mare ca Piersic. Nu se putea o interpretare mai realistă, dar Spielberg și-a dat seama că publicul internațional nu-l va putea scoate pe Mărgelatu din context și-o să transforme pelicula-ntr-un absurd Jurassic Parc.
Cu toate că te aștepți la trei ore de dezbateri politice, filmul e comprimat și periodic presărat cu replici inteligente și hilare ca să vedem și noi, cei nevoiți să voteze niște politicieni fără pic de umor, că în trecut era puțin altfel. Unde mai pui că Abraham Lincoln era chiar un președinte comic, ce n-am avea noi, românii, nici dacă ar candida Doru Octavian Dumitru sau Mugur Mihăescu. Să nu cumva să le dau vreo idee.
N-ai cum să nu râzi și de soția lui Abraham Lincoln, interpretată de Sally Field, care, printre ieșirile isterice, te face să-ți dai seama că și-un drum la teatru, care-ți poate fi fatal, merită atunci când vrei să-ți liniștești consoarta. Abia acum mi-am dat seama de ce românii n-au „plăcerea” să-i vadă pe Traian Băsescu sau Ion Iliescu la teatru. Știu și ei că istoria se repetă.
Cu toate astea, când ieși din sala de cinematograf, impresionat de tine că ai cheltuit banii pe un film bun, că ai învățat istorie și ai și râs, nu uita că sunt și motive să plângi: Abraham Lincoln moare la final, România n-a avut până acum un personaj la fel de influent ca el, iar scena politică românească de azi nu seamănă nici măcar puțin cu cea din SUA de acum peste 150 de ani.
Mihai Cernea și George Bonea
Publicat în revista AC, numărul 6 (4 – 10 februarie)
