În fapt, nimeni nu ştie când a început şi unde se va termina plagiatul lui Victor Ponta. Omul e capabil să împrumute poveştile Golanilor din Piaţa Universităţii, haina procurorului care l-a cunoscut bine pe colegul lui Panait, aroganţa magistrului Năstase, mersul legănat-săltăreţ al copiloţilor care suferă de fisuri anale de la statul îndelungat in cockpit şi, desigur, o ţară proastă care l-a lăsat să ajungă prim-ministru.
Dacă ne uitam bine, domnul Ponta nici nu plagiază, ci ia de-a dreptul, pentru că a ajuns mai rapid decât bonele lui politice la concluzia că dacă vrea poate. Prin urmare, îşi e suficient când vine vorba de încuviinţări şi aprobări pentru tot ce are guvernarea unei ţări de oferit, chiar dacă asta înseamnă să-şi bage adânc picioarele în pedala care provoacă derapaje necontrolate pe suprafaţa statului de drept, dar simte nevoia să dea copy-paste din manualele nescrise ale înaintaşilor atunci când vine vorba de formule şi metode. Chestie de optimizare şi time-management, sunt convins.
Sincer vorbind, nu cred că-i e uşor. Să trăieşti vieţile altora poate însemna un efort complex şi istovitor, care se termină, de obicei, în dambla. Sau în biroul din Zambaccian, deşi, trebuie să recunoaştem, Năstase n-a umblat cu pastişe de mâna a doua, ci a ţintit sus de tot, la cultul lui Ceauşescu. Pentru delfinul Ponta, care se mulţumeşte cu notele de subsol ale naşului şi cu indicaţiile preţioase date de tata-socru, evanghelia ce-i va fi scrisă la finalul guvernării s-ar putea să n-aibă decât o singură învăţătură, şi aia trasă la indigo după o veche zicere populară, potrivit căreia prostul care nu-i fudul parcă nu e prost destul.
În asemenea condiţii n-ar trebui să ne mire nimic din ce va urma, mai ales că, în acord deplin cu cele întâmplate până acum, am mai trăit asta, lipsesc doar ghilimelele. Pregătiţi-vă deci să faceţi parte din comisia naţională care-i va număra ouăle, dar, dacă terminaţi repede, nu e vina voastră.
