La noi, când vreun grangur e prins cu mâţa-n sac şi sacul în vreo vilă netrecută în declaraţia de avere, imediat inventează vreo rudă bogată, vreun bunic miliardar din America sau vreo mătuşă Tamara din Rusia, ca să justifice purcoiul de bani. Şi, de obicei, ţine vrăjeala la judecători. Cu puţină bunăvoinţă, obiceiul ar putea fi însă împământenit, în cazul unor miliardari de carton, şi în sens invers. Să luăm, de pildă, cazul lui Dinu Patriciu. Magnatul român e acum încolţit din toate părţile: cu dragostea stă prost, cu sănătatea şi mai prost, iar la capitolul finanţe e de-a dreptul în sapă de lemn. Creditorii au tăbărât pe el, să-i sfâşie imperiul clădit cu mulţi stropi de sudoare şi petrol, iar portăreii abia aşteaptă să-i ia mobila stil de prin vilele şi apartamenţelele lui de lux. Ei bine, ce face conu’ Costache în situaţia asta? Pur şi simplu, divorţează ca paizanii, în loc să improvizeze ca miliardarii! Bine, bre, nea Dinule, se poate să divorţezi matale la vârsta asta? Cum să-ţi laşi nevasta juruită în biserică de taica popa, ca să te însoţeşti cu o venetică budistă care nici ţânţarul de pe spate nu ţi-l omoară, de teamă să nu se reincarneze iarăşi în sărăcia aia lucie din Asia? Creştin eşti, bre, sau păgân închinător la idoli?
Acuma, o să-mi ziceţi că divorţul ăsta e cusut cu aţă albă. Că Patriciu se desparte nu fiindcă şi-ar fi dat seama nevastă-sa că-i înşelată cu neruşinare, ci fiindcă miliardarul şmenar vrea doar să-şi pună averea la adăpost printr-un partaj convenabil, cum a procedat şi fantele de Robert Negoiţă când a vrut statul să-i pună sechestru. Ideea poate părea genială, da’ să ştiţi că nu e – ca de altfel mai toate ideile lu’ conu’ Costache de până acum. Adică de ce să divorţezi când poţi, bunăoară, să inventezi o mătuşă – să-i spunem Varvara – bătrână şi bolnavă, căreia să-i dăruieşti toată averea ta, ca să nu mai aibă nimeni pe urmă ce lua de pe tine? Nu mai zic că, dacă tot s-a amorezat de-o chinezoaică, Patriciu ar fi putut înfia, măcar la distanţă, aşa, ca Andreea Marin, vreo două grădiniţe din Shanghai, cu tot cu educatoare şi bucătărese, să se bucure şi chinezoii ăia mici că Zânul Surprizelor chiar există! Dacă ar fi făcut gesturile astea caritabile, sunt convins că judecătorii, impresionaţi, ar fi plâns cu şapte rânduri de lacrimi şi i-ar fi alungat în şuturi pe nemiloşii creditori din sala de tribunal! Pe când aşa, la cum se tergiversează lucrurile prin justiţia românească, parcă văd că Patriciu o să fie jupuit până şi de ultimul bănuţ înainte de pronunţarea divorţului şi n-o să se mai aleagă cu nimic, nici el, nici nevasta încornorată. Dar, cum în orice rău e şi-un bine, după ce chinezoaica o să-i mănânce complet ficaţii ăia proaspăt transplantaţi, tot ea o să-i pună şi la loc, ba încă o să-l coste şi mai puţin, pe principiul „doi la zeţe mii”, unde mai pui că-s d-ăia care toată viaţa n-au procesat decât orez…
Publicat în revista AC, nr. 7 (11 – 17 februarie)
