HomeActualitateNu mă mai credeți? Îmi pare rău!

Nu mă mai credeți? Îmi pare rău!

Un studiu al Institutului Reuters arată că românii nu mai au încredere în ce scriu jurnaliști ca mine pe hârtie, ceea ce nu e un lucru neapărat rău. Înțeleg că într-o epocă în care suntem fiecare la gâtul altuia este greu să ai încredere în ce se mai scrie în presă, dar într-un fel e ciudat că alegi să îți iei informațiile de pe social media, de pe ce mai spune un vlogger pe YouTube, care până la urmă tot un străin îi.

Conform aceluiași studiu este mult mai probabil ca tu să citești ce scriu eu acum în online decât pe hârtie, poate chiar într-o pauză de serviciu sau în aglomerația de la metrou, poate doar hipsterii să mai citească ziarul zilele astea. Dar, să știi că într-un fel chestia asta are și o notă de tristețe pentru că niciodată ceea ce apare pe un ecran nu se va trezi aceleași profunde sentimente ca atunci când ai pus mâna fizic pe ultima apariție a cotidianului zilnic. Trezește în mine o nostalgie puternică a zilelor de gimnaziu și liceu când aveam în casă chiar Academia Cațavencu și citeam cu mare plăcere comentariile politice asociate de stilul caracaturicesc specific.

Citești pe Facebook ce îți mai trimite algoritmul sau ce mai share-uiesc prietenii tăi, de ce să ne mai ascundem? Realitatea virtuală ne-a închistat tragic într-o cameră obscură unde se mai aude decât ecoul la întrebările pe care noi ni le punem și ni se oferă răspunsurile pe care le așteptăm. Apuse sunt zilele când jurnaliștii chiar se jucau cu zona noastră de confort, ne puneau la încercare preconcepțiile și ofereau cititorului un spectru larg și independent de subiecte și puncte de vedere, acum totul s-a uniformizat. Da, poate că ne-am cam uniformizat după noapte, încercând să ne cool-izăm, să ne conformăm așteptărilor altora și poate e greu să recunoaștem asta.

Azi, mai mult ca niciodată am ajuns care mai de care mai reporter, jurnalist și cameramani de ocazie atunci când ne ducem la un eveniment. Filmăm, înregistrăm sau chiar transmitem live momente speciale și inedite, dar uităm să le trăim atunci și acolo, iar după vine un moment când te uiți în retrospectivă. Nu încerc să par sumbru, dar ție cum de ți se pare șmecher când trimiți în direct tot concertul unui mega-faimos solist pe rețelele de socializare, ce mai este unic în asta și care este satisfacția? Recunosc că și mie mi-au sărit mai mult de odată ochii de pe scenă spre micul ecran din palme și să urmăresc astfel indirect concertul de pe telefon în timp ce îl filmam.

Undeva în adâncul inimii mele trăiește ceva care mă duce în anii 2000’, începutul anilor 2010’, știi, poate eram altfel atunci, dar și presa copilăriei mele era altfel. Atunci informația venea de la o tarabă plină ochi de teancuri și teancuri de publicații dintre care-ți alegeai ziarul și îl citeai cu foarte mare atenție și plăcere știind că te regăsești în ceea ce scrie acolo.

Mi-am făcut un cont de Facebook l-a începutul decadei ce de-abia a trecut. Regret, că m-a mâncat! Și-am făcut-o că așa era la modă, n-am simțit niciodată nevoia, deși este și a fost o metodă foarte bună de a ține legătura cu oameni dragi departe de noi. Multe lucruri care apar pe rețelele de socializare sunt constituite din trăsnit, dar mai e ceva ce nu mai e trăsnit în lumea asta nebună? Deschizi Facebook-ul și după 2 postări „fake-news”, 3-4 meme-uri și alte zeci de status-uri lipsite de conținut ajungi în sfârșit la un articol, un singur articol cu știrea zilei și aia scrisă succint și incomplet. Și tu vrei să am încredere în ăștia? Dar ok, nici eu nu sunt sfânt!

 

 

 

BREICHING NIUZ

spot_img

Caricatura zilei

spot_img
spot_img

Articole asemănătoare