Sunt un mare admirator al lui Hunter S. Thompson, părintele jurnalismului subiectiv, deși îmi iese mai mult partea cu subiectivismul decât cea cu jurnalismul. M-am născut român deci poet, trebuia să am și eu un defect. Mă gândeam ieri că "scrisul la gazetă" în era digitală, e cu totul altfel decât cel din epoca hârtiei și a zețarilor, în care ritualul cititului de presă consta în despăturirea tacticoasă a "cearșafului" cu iz de gaz și mirarea între coloanele lui.
Acum nu mai ai ce să faci sul ca să-ți atenționezi câinele peste coadă și nici hârtie de împachetat ouăle de țară nu mai avem. Hârtia a rămas pentru tabloidele cu format mic, titluri mari și multe poze, pe care le citim involuntar peste umărul cuiva în tramvai. Ușor ușor, clasicul ziar ce năștea dezbateri aprige la berărie s-a dus. Rică Venturiano scrie adânc și bate-n ciocoi, pe ricaventuriano.blogspot.com. Îl citim fiindcă ne apare în "feed" pe facebook "share-uit" de o persoană pe care n-am văzut-o niciodată, după poză deducem că îi plac bichonii sau ține cu Steaua.
Nenea Umberto Eco era foarte revoltat de acest exces de libertate de exprimare. După părerea lui nu era normal ca oricine să acceadă la șansa de "influencer". Astăzi publicațiile sunt online cot la cot cu blogurile și mulți dintre cei care scriu la o publicație sau alta au și bloguri personale. Curând copiii se vor întreba de ce se numește presa presă și puțini vor știi să le răspundă. Așa cum de curând jucam Activity cu niște puștani și cineva a extras cuvântul "remaiat". Stai și explică generației Y despre dresurile care erau un fel de valută pe vremea lui Ceașcă.
Am încercat și eu să țin un blog, dar nu-mi prea iese treaba. Am o reținere în a mă promova singur prin tot soiul de grupuri de facebook sau alte metode. Sunt agresiv în exprimare, dar nu în informare. Pentru mine scrierea unei cărți sau a unui articol echivalează cu un mesaj într-o sticlă zvârlită în valuri, nu cu o pancardă demonstrativă. Oricât de minunate mi s-ar părea unele idei ale mele, consider că trebuie să acord șansa alegerii cititorului, nu să îl bombardez cu fantasticele mele "adevăruri".
Mă aștept ca într-o zi revista și ziarul să renască așa cum a renăscut vinilul, ziua în care vom înțelege că informația relevantă nu expiră. Până atunci însă eu văd câteva mari avantaje ale digitalizării. Primul ar fi prospețimea informației, poți afla ce se întâmplă acum, nu doar ce s-a întâmplat ieri sau alaltăieri. Poți vedea rapid mai multe perspective asupra aceluiași eveniment și mai ales, faptul că "poșta redacției" s-a transformat în comentarii asociate articolului. Monologul ziaristic s-a transformat în dialog. Sigur că așa s-au născut postacii, sigur că unii comentează ca la meci, dar faptul că această comunicare a informației este acum bilaterală este un pas important. Nu mai contează doar ce are de spus ziaristul, contează și ce crede cititorul, chiar dacă unii scriu comentarii mai lungi decât articolul comentat sau scriu succint "ești prost bă autorule". Am găsit distractiv faptul că am primit comentarii în care eram apelat cu tot numele "Catalin MARTIN esti un prost…" argumenta un cititor pe nume Gogu de la Gaze, altul începea cu "Catalin Marian…", ca să fie clar: mă cheamă Cătălin Marin și nu-s nici anonim nici alcoolic.
Eu cred că lucrurile astea ne aduc mai aproape de lumea pe care o criticăm, o ironizăm sau o relatăm distanți. Cui scriem? Cine ne citește? Putem fi recitiți doar pentru a fi criticați recurent sau apreciați tot recurent. Scriem pentru a informa, pentru a atrage atenția, pentru că avem sau am găsit ceva de spus. Cititorul s-a obișnuit deja cu informare gratuită, iar din observațiile mele aș zice că cititorul român de presă are o selectivitate ciudată, altfel nu-mi explic din ce motiv găsesc pe facebook tot soiul de articole cu titluri bombastice și bizare distribuite de pe tot soiul de site-uri, începând cu șerpilienii și terminând cu căderea legii anti-fumat. Inclusiv în contextul ăsta, tot nu sunt de acord cu Eco. Da, e plin de tâmpenii și absurdități, dar există un motiv pentru care oamenii le citesc și le distribuie. De exemplu nebunia articolelor despre efectele fenomenale ale prazului sau mai știu eu ce plante.
Am întrebat acum vreo trei ani o fată care terminase jurnalismul, de ce a ales facultatea respectivă. "Pentru adevăr" mi-a răspuns. Oamenii nu au nevoie să afle adevărul, ei au nevoie să li se confirme adevărul. În topul căutărilor pe Google în România, pe locul I era sintagma: "știri mondene". Nu cred că e nevoie să argumentez în plus. Cititorii români au două resorturi primordiale: bășcălia și indignarea. Inducerea oricăruia dintre aceste aspecte face un articol de succes, cu mii de like-uri și share-uri garantate.
Știu că cititorii noștri sunt mai deștepți decât ai lor, chiar și Gogu de la Gaze. Cred că noi nu avem nevoie să scriem bălării scuzându-ne ca niște pârliți "asta cere publicul". Chiar dacă ziarul de hârtie a devenit o chestiune romantico-vintage, cred că cititorii veritabili de presă, consumatorii de informație onestă, nu au dispărut, iar digitalizarea și gratuitatea informației vor contribui la creșterea numărului acestora. Cititul ar trebui să fie un act la fel de responsabil ca și scrisul.
