Confirmând o butadă încă inexistentă, ediția de anul acesta a uzinei de fabricat actori este expresia perfectă a dictonului „Fă-te frate cu Beckett până treci puntea distribuției”
Ajunsă la cea de a cincisprezecea ediție, Gala Tânărului Actor, organizată de UNITER la Mangalia, a făcut zilele trecute ce știe mai bine: a așternut, cu alte cuvinte, o rampă de lansare pentru acei tineri și tinere din România care nu au vrut să urmeze îndemnul politicienilor noștri de a se face chelneri, strungari, tâmplari și au avut nesimțirea de a visa la ceva mai mult. Cât despre numele galei – HOP – acesta face, probabil, trimitere la pârleazul profesional pe care trebuie să-l sară junii noștri inconștienți ca să ajungă pe lista de angajare a vreunui teatru din țară. Asta dacă au noroc, pentru că cei mai mulți dintre ei se lovesc, din păcate, de un zid inconturnabil chiar înainte de marele plonjon pe scena teatrului românesc, așa că, înainte de a zice hop, fac poc direct în eșaloanele secunde ale teatrelor de provincie.
Altfel, afară de farmecul de babă stafidită al Mangaliei, completat de stelele marilor jupâni ai showbizului românesc – de la Vasile Șeicaru la Inna – pe care le curăță de praf pașii trecătorilor, Gala a arătat binișor. Așa se face că ochii vigilenți ai publicului au văzut un Malvolio interesant (Sir Toby fiind, probabil, în această versiune personajul colectiv Juriul, interpretat de Radu Afrim, Florin Fieroiu, Radu Macrinici, Virginia Mirea și Marius Rizea), un domn cu baston excelent creat de Alexandru Nagy în Buzunarul cu pâine al lui Matei Vișniec și poate mai bun decât toți, din moment ce a și luat premiul pentru cel mai bun actor la secțiunea individual, foarte tânărul Andrei Chiran cu Alan din Equus, de Peter Shaffer. Asta, cum spuneam, pe partea de solo, că la secțiunea de performanță actoricească în grup tot caimacul a fost luat de o trupă ungurească dezlănțuită într-un soi de cabaret postmodern pe nume Zece (10). Noroc cu politically corectnessul Universității de Teatru, că altfel cine știe când mai vedeam și noi un spectacol bun.
Mă rog, toate bune și frumoase, dar taman când credeam că le aflasem pe toate și nu mă mai poate uimi nimic, vine totuși Ce zile frumoase!, un Beckett interpretat atât de mișto și de elegant de Sabrina Iașchevici, încât fata a și convins juriul mai sus pomenit să-i acorde marele premiu „Ștefan Iordache”. Sigur, e și genul de text pe care se poate improviza dacă ai talentul necesar, că doar n-o să faci asta pe un taica Dinu Săraru, dar, repet, tânăra Sabrina a fost atât de convingătoare, încât, în momentul acordării premiului, m-am gândit automat la genul ăla de clișee cum că lumea e dreaptă, universul corect și justiția divină un exemplu pentru Mona Pivniceru. Asta cu atât mai mult cu cât, așa cum transpărea din îndemnurile generației vârstnice de actori care oblăduia această manifestare (vezi Dorina Lazăr), actorii nu sunt actori până nu-și rup dinții într-un Richard al III-lea, într-o Ofelia, până nu mestecă şi ei ca lumea un Lear sau un Hamlet. Cu atât mai curajoasă, prin urmare, mi se pare decizia Sabrinei de a rupe gura târgului cu acest personaj Winnie scris magistral de Samuel Beckett.
Ar mai fi de amintit – ca închidere a Galei – și spectacolul hors concours Fata din curcubeu, scris de Lia Bugnar și interpretat, absolut colosal, de Tania Popa. Ba eram chiar pe punctul de a lăuda acest text, deși e prea lung pentru gustul meu, când, ce să vezi, pe mailurile invitaților UNITER a sosit următoarea Solicitare/Notificare (asta ca să nu-i spun, folosind limbajul unor vremuri de tristă amintire, circulară). Îi dau citire cuvânt cu cuvânt: „Vă facem cunoscut faptul că dosarul cu nr. 5.555, înaintat de către CNSAS în cazul domnului Cornel Todea, aflat pe rol la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu este soluţionat definitiv şi irevocabil, cererea aflându-se în prezent pe rolul Înaltei Curţi cu termen la data de 27 noiembrie 2012. Totodată vă aducem la cunoștință că CNSAS şi-ar fi a retras ieri cererea în cazul regizorului Cornel Todea. Ca atare, calitatea de colaborator nu este constatată”. La care bieții de noi ce să mai zicem. Decât că despre cei trecuți vorbim numai de bine, așa cum ne îndeamnă o celebră vorbă românească, mai ales când aportul lor la această Gală a fost atât de mare. Dar nu ne putem opri să zâmbim amar la citirea condiționalului perfect din această înștiințare.
Luca Dinulescu
