Printre atâtea ştiri despre politicieni plagiatori şi manelişti picaţi la bac, o veste s-a strecurat zilele astea ca o lebădă albă şi tăcută printr-un cârd de gâşte gălăgioase: Gabriel García Márquez suferă de demenţă senilă. Declaraţia a fost făcută de chiar fratele mai mic al titanului de la Aracataca, Jaime, care a mărturisit jurnaliştilor, cu lacrimi în ochi că, atunci când îl sună pe „Gabo”, acesta îi vorbeşte de fiecare dată despre aceleaşi lucruri banale.
Nu este o stranie ironie a sorţii că scriitorul care a adus literaturii mondiale realismul magic sud-american, odată cu „Cien años de soledad” a ajuns să trăiască, la fel ca personajele sale din feericul Macondo, într-un timp fără de sfârşit? Nu ştiu dacă asta a fost o ultimă ironie făcută comunistului şi ateului declarat care este Márquez de către un Dumnezeu care are un simţ al umorului teribil de ascuţit. Dar nu mă pot opri să întreb: cum de un creier ca al lui Márquez clachează, iremediabil, cu ani de zile înainte de dispariţia fizică a trupului, în vreme ce creierii unor oameni care n-au scris în viaţa lor măcar o virgulă funcţionează ca un ceas, până la ultima suflare?
Mă gândesc însă că, departe de a-l fi pedepsit pentru târfele sale triste şi pentru păcatul de a nu fi crezut în El, Dumnezeu i-a hărăzit lui Márquez nu un blestem, ci o binecuvântare: harul de a trăi într-un trecut permanent, în care amintirile copilăriei şi tinereţii sale zbuciumate sunt vii, în vreme ce amintirile bătrâneţii şi ale cancerului care i-a ros trupul au murit de mult.
Şi mi-l imaginez pe Márquez stând de vorbă, pe prispa haciendei sale, cu un Dumnezeu împotriva căruia a hulit mereu, ca doi moşnegi care se sfădesc întruna, sporovăind despre câte-n lună şi-n stele. Şi, în timp ce ei vorbesc, ploaia diluviană acoperă totul, înecând încet-încet, sub şuvoaiele ei, şi Macondo, şi Aracataca, şi o lume întreagă, plină de păcat.
