Mulți cetățeni dezinformați cred că jocurile te duc la schizofrenie sau te fac psihopat. După multe căutări, am găsit un joc care te face să crezi că ai două personalități. Nu-i vreun shooter ultraviolent, e o aventură colorată cu doi copii. Cine-ar fi crezut, nu-i așa?
„Brothers: A Tale of Two Sons” ne spune povestea înduioșătoare a doi frați orfani de mamă care pleacă în căutarea unui leac pentru tatăl lor bolnav la pat. Ce legătură are asta cu sindromul personalității multiplive? Păi, găselnița celor de la Starbreeze, producătorii jocului (au mai făcut și Riddick, apropo), este să facă din „Brothers” un joc cooperativ în single-player. Sună ciudat pentru că… este. Controlezi ambele personaje în același timp, folosind gamepad-ul sau tastatura. Eu am ales un controller de Xbox 360 și a mers de minune. Cu mâna stângă îi ții frâiele virtuale fratelui cel mare, un adolescent matur, și cu cea dreaptă te ocupi de giumbușlucurile fratelui cel mic, un prichindel de vreo 4-5 ani pus mereu pe șotii. Deși ai de apăsat, practic pe patru butoane mari și late, pentru că trebuie să coordonezi doi gigiei diferiți, până și mersul drept pe o potecă devine o probă de concentrare. Nu de puține ori, i-am adus pe cei doi puști cu capul într-o stâncă pentru că mă încurcam. Te obișnuiești, însă, destul de repede, iar jocul este destul de inventiv în obstacole încât să nu te plictisești în cele trei ore de joc.
Partea ciudată e că după o scurtă vreme am început să vorbesc singur. Când ăla mic avea nevoie de ajutorul fratelui cel mare, mă trezeam chemând după ajutor. Mai rău, după ce treceam de un obstacol mai greu ma simțeam mândru că „ne-am” descurcat. Ba chiar, povestindu-i prietenei mele despre „Brothers”, am folosit cuvântul „noi” ca să-i dau detalii despre ce năzbâtii făcusem eu pe-acolo. Ce e cu adevărat inovator e că mecanica asta ciudată de joc contribuie masiv la poveste. Pentru că ești nevoit de foarte multe ori să-i faci pe frați să conlucreze ca să treci mai departe, ajunge ca relația strânsă pe care încearcă să ți-o indice narațiunea să aibă un sens mai profund decât o simplă îmbrățișare în filmul de prezentare.
Atenție, însă, povestea-i tristă, iar, în ciuda tuturor aparențelor, „Brothers” nu este un joc pentru copii – ajungi să te plimbi printr- un câmp de bătălie plin de giganți măcelăriți, iar finalul… nu mai zic nimic. Această mică producție este supriza anului pentru mine până acum. Fără cuvinte, doar prin imagini frumoase și o schemă de control fistichie, „Brothers” reușește, în cel mai bun moment al său, într-una dintre scenele de final, să-ți dea o emoție doar din apăsarea unui buton. Știți ce? Îi iese perfect.
