HomePoliticCum ar trebui să arate scrisoarea lui Adrian Năstase...

Cum ar trebui să arate scrisoarea lui Adrian Năstase către soţia lui, Dana

Ieri, firile sensibiloase, sărace cu duhul şi cu memoria, au vărsat şapte rânduri de lacrimi citind scrisoarea trimisă de Dana Năstase soţului ei, Adrian, aflat momentan în cantonament. Bine, veţi spune, scrisorile intime, între soţi, n-ar trebui să fie citite decât de soţi şi, eventual, de amanţi, dar nu uitaţi că e vorba de familia Năstase, care a dovedit, de-a lungul vremii, un exhibiţionism inegalabil, prezentându-şi oricui a vrut şi n-a vrut trofeele de vânătoare, vilele obţinute dintr-o leafă de bugetar, vangogii şi grigoreştii de deasupra bideului şi chiar tentativa eşuată de bărbierire cu pistolul proprietate personală. De-aia nu trebuia să vă miraţi ieri, citind micili rânduleţe ale Danei, pe care Adelu, ca orice puşcăriaş cu acces la net şi acoperire maximă din România le-a postat pe blogul lui:

„Adrian, am avut un vis! Eram împreună, așa cum am fost în ultimii 29 de ani. Aceiași, tu și eu. Ne-am întâlnit cu Dumnezeu, care ne-a spus: vă mai dau de trăit împreună încă o sută de ani. Să compenseze anii în care, prin forța lucrurilor și micimea oamenilor ați stat separați. Să fie și pentru anii în care tu ai fost, poate, prea preocupat de soarta altora. Să fie pentru a vă petrece timpul cu copiii. Când veți sărbători 129 de ani împreună să nu uitați că sunt acolo cu voi, la fel de preocupat să vă fiu alături ca până acum! Așa mi-a spus Dumnezeu în vis, apoi am închis ochii, am lăcrimat și am adormit cu gândul la tine, la noi, la cei 29 de ani petrecuți alături de omul care ne-a luminat existența mie și altor milioane! Cu toata dragostea, Dana”.

Nu ştiu fostul premier ce reacţie a avut, dar asemenea cuvinte frumoase ar fi meritat o replică pe măsură. Dacă eram în locul lui, zău de nu lăsam naibii cărămizile alea de cărţi pe care Năstase le tot scrie în celulă, puneam mâna pe tastatură şi răspundeam:

„Dragă Dana, şi eu am avut un vis. Dar ce spun eu vis, am avut un coşmar în toată regula: se făcea că eram împreună, aşa cum am fost în ultimii 29 de ani. Aceleaşi, tu şi eu. Şi când ne era nouă lumea mai dragă, vine un tip bărbos, cu o pelerină lungă şi albă care nici măcar nu avea vreo etichetă de firmă şi zice: „Eu sunt Dumnezeu”. M-am uitat la el de sus în jos, ştiind că în ţara asta, chiar şi în cele mai negre coşmaruri, Dumnezeul sunt Eu Însumi, şi i-am răspuns: „Du-te, mă, de-aici, auzi pretenţie la el, că e Dumnezeu. Ce ştii, mă, să faci? Ştii să înmulţeşti case? Ştii să faci miliarde din nimic? Ştii să numeri ouă până la infinit şi înapoi? Păi vezi că nu ştii? Eu ştiu şi de-aia sunt Dumnezeu!”.

Dar bărbosul m-a privit blând, gen cum mă priveau pe mine profii în facultate şi mi-a spus: „Adriene, hai că vă mai dau o sută de ani de trăit împreună. Să compenseze anii în care, prin voia judecătorilor corupţi şi micimea oamenilor politici, aţi stat separaţi. Şi când veţi sărbători 129 de ani împreună, să nu uiţi că eu sunt acolo sus, mă uit la voi, la fel de preocupat să-ţi fiu alături ca şi până acum. A, am uitat să-ţi spun: îţi mai dau o sută de ani de trăit împreună cu băieţii ăştia simpatici de la Jilava”.

Aşa mi-a spus, dragă Dana, bărbosul ăla în vis, apoi am închis toţi ochii, am lăcrimat şi când să adorm, cu gândul la omul care mi-a luminat existenţa, mie şi altor milioane de dolari, am simţit în ceafă o răsuflare grea. Cred că era Satana, însă nu sunt sigur, pentru că în celulă, din cauza colegilor, şi ziua, şi noaptea e tot o beznă de nedescris. Şi nu ştiu de ce, dimineaţa, când m-am trezit, mă durea rău în fund. Dar nu aşa cum mă doare de români şi de justiţie, ci altfel. Cu toată dragostea, Adelu!”.

BREICHING NIUZ

spot_img

Caricatura zilei

spot_img
spot_img

Articole asemănătoare