Să-ncep în vorbele lui Creangă: nu știu alții cum sunt, dar când mă gândesc la creștineștile sărbători românești mă ia capul. Manifestarea lor e ciclică, recurentă și bună de dramă. Hai s-o 'mpărțim în prolog, trei acte și epilog.
Prologul începe undeva în iulie, când primul hipster își dă seama că are ocazia de a întâiul (pe anul în curs), care pune pe internet întrebarea: "Da ce facem dă Revelion?". Ușor, ușor tensiunea crește astfel că cei mai vajnici știu deja că vor face același lucru pe care îl fac de ani de zile, până la începutul toamnei. Astfel dacă îți trece prin gând în octombrie să pleci la munte, ai șanse să nu găsești nimic. Românul nu e optimist, dar cumva știe că o s-apuce sigur Crăciunul, indiferent de Putin, Trump sau încălzirea globală.
Prologul ăsta durează vreo cinci luni și reprezintă grosul neinteresant, dar teribil de important al piesei.
Actul I: ce mâncăm de Crăciun?
Răspunsul este evident, întrebarea e retorică. Toți știm că de Crăciun mâncăm tot, indiferent de confesiunea culinară căreia ne devotăm. Brusc românul care a făcut atât de multe planuri precise și certe pentru finalul anului, e cuprins de îndoiala anului următor. Sigur apucă anul nou, dar dincolo nu se știe, așa că dă iama în hypermarket cu toată familia și cumpără tot ce nimerește, inclusiv lucruri care nu sunt la "super-promoție-cinci-la-leu". În paralel companiile farmaceutice încep să cumpere spațiu de reclamă pentru toate produsele lor dătătoare de digestie, că de, nu poți să te îndopi ca un flămând fără puțină asistență.
Actul II: E Crăciun deci mâncăm până ne facem cât Moș Crăciun.
Cehov spune că pistolul care apare în actul I, e musai să tragă până în actul III. Și fiindcă tot am vorbit despre potol, iată de Crăciun mâncăm până pleznim. Pastila din actul I își face apariția. Orice creștin cumpătat și aprig postitor știe că dacă dai năvală în ceaunul cu sarmale se lasă cu strigături, așa că trebuie să aibă alături pastila de "cumpătare și smerenie gastrică". Amin! Desigur există și oameni curajoși care nu cred în chimicale, aceștia se îndoapă și ajung bravi la spital direct. În fiecare an cuplul recurent și magic al reportajelor de iarnă: autorități luate prin surprindere de zăpadă, români spitalizați pe motiv de burtă-plină. Desigur datorită emoțiilor de sărbători pe la casele tovarășilor de la orașe și sate, se lasă adesea cu scandal, bătaie etc. Cum altfel? Zice și Ștefan Bănică: Doar o dată'i Crăciunul! În intervalul dinspre revelion se consumă vastele rezerve. Mă tem că noi mâncăm 50% din hrana pe 365 de zile, în ultimele 7. Nu cred că facem încă diferența între Crăciun și Apocalipsă.
Actul III : Și-altă dată… niciodată
Revelionul-Anul nou fiecare cu petrecerea lui, este absolut obligatoriu să petreci, nimeni nu pricepe de ce, destul de puțini chiar au chef, dar trebuie. Doar și-au făcut rezervări din iulie, că de-aia a și rămas Gigica împreună cu Gigel. Nu se mai suportă de prin octombrie, dar au dat o grămadă de bani pe rezervarea de la Poiana Brașov. Lumea se distrează, "se bea, se de toate" și pe data de întâi mai ales doarme. Actul III e scurt, nervos, forțat și vag.
Epilog: Of mama mea!
Pe 2 sau 3 ianuarie românul se trezește. Aș fi spus se deșteaptă, dar nu sunt chiar în halul ăsta de optimist. I se zbate puțin luciditatea în priviri și începe să numere banii care i-au mai rămas… de dat înapoi fiindcă oricum s-a băgat în datorii și pe anul trecut, prin urmare superstiția îl urmărește. În cel mai bun caz sunt câțiva care au balanța pe zero, aproape nimeni n-are bani în plus la începutul anului, cum ar putea? Banii s-au dus, băutura și mâncarea s-au dus și ele, colac peste pupăză: nevasta a rămas. După mahmureală și dezastru contabil nu mai rămâne decât pumnul în falcă sprijinind un cap trist 100% românesc. Ah, depresia unui nou început, din coada extazului unui alt sfârșit. Nu știu de ce, dar mie treaba asta mi se pare un pic sucită. După mintea mea omul se bucură mai mult de începuturi decât de sfârșituri. Nu generalizez, sunt cazuri și cazuri, personal mă bucur și astăzi de sfârșitul comunismului, că de începutul democrației nu știu dacă voi trăi suficient pentru a mă bucura.
Ce-o fi cu noi? Nație simpatică dar sucită, hazlie dar nesuferită, tristă dar petrecăreață. Îmi vine în minte personajul lui Caragiale: Cănuță om sucit, ăla care mereu răspundea la întrebarea care îi fusese pusă anterior. Ce-i cu noi de-alergăm prin ogradă ca niște găini proaspăt sacrificate și jumulite încă din timpul vieții?
Până și eu trebuie să recunosc: m-am obișnuit demult cu neobișnuitul, haosul și firea românească, preponderent anti-intuitivă. Poate că firea noastră ascunde în gene o nevroză nepatenată încă în compendiul nevrozelor oficiale, poate c-avem puțin din fiecare și tocmai de aceea starea noastră de sănătate a minții e o ușoară nebunie, ca a lui Don Quijote, războinici obosiți din naștere luptând cu morile de vânt ale vremurilor, jucăm aceeași piesă an de an, tot sperând că cineva sau ceva, ne va schimba.
