Îl cunoşteam de aproape un an. Ne întâlniserăm prima dată la metrou, într-o zi cu miros de liliac alb. Îmi căzuse imediat cu tronc, dar la început l-am ignorat, convinsă fiind că asta mă făcea mai misterioasă. M-a privit îndurerat, cu nişte ochi mari de caramea.
Am început, apoi, să mergem tăcuţi, unul lângă celalalt. Cuvintele erau de prisos, orice atingere putea fi periculoasă. Oamenii ne priveau miraţi, dar nouă nu ne păsa! Eram împreună şi ne era de ajuns!
Trecerea de pietoni de la Armenească este obişnuit de otrăvită pentru nervii celor ce o trec, pietoni sau şoferi. Cum adie puţin vântul, se formează un vârtej care ia pe sus fustiţe corporatiste, pălării pensionare sau umbrele serioase. Dar asta nu impresionează pe nimeni, tramvaiele trec puturoase, maşinile claxonează şi virează îndrăcite.
Ne opream şi aşteptam culoarea verde a semaforului. La Armenească roşul semaforului ţine o eternitate, dar noi aveam tot timpul din lume, cel puţin până la ora 9 şi 15 minute întregi. Aici toată lumea trece pe culoarea roşie a semaforului, domni în costum, cu ziarul subraţ, doamne cu ochelari de soare şi căşti, ascultând, pierdute, muzică simfonică, bătrânei cu cadre, orbi cu bastoane, şcolari cu merdenele, cupluri sărutându-se, mari genii rezolvând Sudoku, gospodine dictând reţete de zacuscă. Treceau şi râdeau grăbiţi cum ne jucam noi cu timpul şi cu regulile de circulaţie!
Dar el mă privea blând, ca şi când ar fi vrut să spună: Nu-i lua în seamă!
Ieri ne recitam poezii din priviri, când pe lângă noi a trecut o jună leopard, din cap până în balerini, muşcând cu poftă dintr-o şaorma caldă şi îmbietoare. Atunci i-am văzut privirea posedată de pofte animalice şi l-am privit smucindu-se de lângă mine, în sunet de versuri sparte.
Dacă ar fi fost o scenă de film, aş fi fugit după el şi aş fi trăit periculos şi intens pe culoarea roşie a semaforului. Dar n-am putut (că mă strângea şi un pantof de-mi ieşiseră ochii ca la melcii turbaţi ) şi l-am pierdut.
Să mai aud eu pe vreunul zicând că cel mai bun prieten al omului este câinele! Că dacă era, nu fugea, domnule, după prima fufă cu şaorma la purtător şi aştepta cuminte să se facă verde.
Şi de asta, de ieri sunt singură!
