Despre Revoluția din Decembrie ’89 s-au scris și s-au spus multe, probabil în egală măsură adevăruri și neadevăruri – și tot au mai rămas multe întrebări fără răspuns. Un lucru rămâne clar: flacăra Revoluției, aprinsă la Timișoara, s-a extins cel mai repede în Ardeal. Înainte ca Ceaușescu să condamne bandele de huligani și să fie huiduit la București, în Sibiu și Cluj muriseră oameni.
Cine se face vinovat de uciderea acestora? Deși există condamnări la ani grei de închisoare din rândul șefilor Bravei și Glorioase Armate române, nimeni nu a dat un răspuns oficial la această întrebare – nimeni nu a dezavuat public implicarea Armatei Poporului în reprimarea Poporului.
Dupa 25 de ani, Revoluția se reduce la comemorări și parastase – la vorbe goale azvârlite din belșug peste țară. Numai de comemorarea Revoluției se mai vorbeşte și despre întrebările rămase fără răspuns ale orfanilor și văduvelor rămași în urma eroilor.
Cert este că Revoluția din decembrie a avut de toate: momente sublime, eroi, călăi, dintre care unii s-au transformat mai apoi în eroi, și eroi adevărați, care au fost uitați. A fost un lucru 100% românesc: pentru că acum, românii au de toate, dar în proporții greșite.
Faptul că Revoluția este ignorată și scoasă de la naftalină numai în luna decembrie este îngrijorător. Iar cel mai grețos este modul în care Revoluția este folosită de tembeliziuni doar pentru a mai puncta ceva în norma de rating. Merită analizat cum se vede acum pe ecran “prima Revoluție din lume transmisă în direct”.
Începând de pe 17 decembrie își fac apariția şi buletinele de știri reportaje de cinci minute despre Revoluție, cu un reporter într-un loc-simbol, care îndata ce preia legătura purcede la litanie: “În urmă cu X ani, în acest loc începea…”. Pe ecran apare, invariabil, următorul colaj: câteva imagini de la Timișoara, Ceaușescu la balcon, vuietul care-i oprește discursul, elicopterul, imaginile de la televiziune, scena de la Târgoviște și, în final, Cimitirul Eroilor.
Reporterul incheie cu constatarea “nici acum, după X ani, nu știm exact cine a tras în noi, care au fost teroriștii etc”. Totul în fix cinci minute, cu tot cu legături.
Este revoltător: un eveniment atât de complex care poate fi analizat din perspectivă istorică, politică, socială sau psihologică este înghesuit în cinci minute, după logica “trebuie să dăm ceva cu revoluția”. Cum își aduc aminte oamenii de acest eveniment?
De câte ori am asistat la o discuție despre Revoluție (și am participat la prea multe inutile), am observat următorul comportament standard: vorbitorul este cuprins de entuziasm, povestește totul ca pe o aventură: “pe mine Revoluția m-a prins…” și continuă apoi să-și amintească experiențele personale, cu lux de amănunte.
Acum povestește diferit față de cum povestea acum 10, 15, 20, 25 de ani. În primul rând, a scurtat povestirea, nu mai mult de 10-15 minute, iar în al doilea rând a renunțat la analiza: “cine a tras?”; “de ce?”.
Nici măcar nu mai înjură pe nimeni, nici pe Ceaușescu, nici pe securiști, nici pe Iliescu, nici pe ruși. Ce nu înțeleg este lipsa întrebărilor de genul: “Ce am acum și fără de care nu știu cum am trăit înainte de ’89?”; “Câte din vise mi s-au împlinit?”.
Poate am obsesia gesturilor mărețe, de aceea cred că ar trebui să alegem o zi: 17 sau 21 decembrie, iar în acea zi, la amiază, toți să păstrăm un moment de reculegere. Poate este o soluție a formelor fără fond, dar, în timp, cred că ne vom aduce aminte de curaj, libertate, solidaritate și speranță. Aceasta a fost Revoluția din Decembrie 1989. Cea care a durat din 17 până în 22 decembrie orele prânzului. Moment în care a ieşit Iliescu la furat.
