Pasiunea pentru muncă a luat în România proporții care pun în pericol sănătatea populației. În înțelepciunea lui, Guvernul a încercat în repetate rânduri să mai reducă din zelul milioanelor de oameni obsedați de performanța profesională. Primul-ministru însuși a renunțat în mod demonstrativ la plăcerea de a munci și a plecat într-un lung concediu la Miami, numai și numai pentru ca prin exemplul său să-i determine și pe alți cetățeni să-și întrerupă activitatea febrilă. A fost în zadar. Românii au preferat să rămână acasă și să se scalde în căzile lor de baie, ca să se poată duce zilnic la serviciu.
Întors în țară, premierul a ordonat românilor nu să treacă Prutul, ci să treacă peste ziua de vineri de după Sfânta Maria, ca și cum nici n-ar fi existat. Iar apoi să se odihnească și în zilele de sâmbătă și duminică. Nici această intervenție energică n-a avut efect. Cetățenii români au muncit până la extenuare în zilele libere, aprinzând focul la grătare, golind damigenele de vinul vechi pentru a-i face loc celui nou, plantând în păduri doze de bere goale, mucuri de țigară și pungi de plastic cu speranța că vor crește din ele baxuri de bere, pachete de țigări și pungi de plastic pline cu produse de fast-food.
Pentru a preveni munca în exces care reprezintă în momentul de față o mare problemă în România, Guvernul intenționează să instituie, prin ordonanță de urgență, noi zile libere, cum ar fi cele dintre Crăciun și Revelion, cele dintre Revelion și Paște și cele dintre Paște și Crăciun. De asemenea, patronatul va fi obligat să încheie cu sindicatele contracte colective de nemuncă.
Va continua reducerea drastică a numărului de locuri de muncă (numită tendențios de unii ziariști „șomaj“) și se vor aplica sancțiuni financiare severe, sub formă de impozite mari, celor care muncesc.
În ceea ce mă privește, sunt sceptic. Nu cred că românii vor putea fi convinși în vreun fel să renunțe la pasiunea lor pentru muncă, binecunoscută în întreaga lume. Tot ce văd în jurul meu îmi dovedește cu câtă intensitate este trăită această pasiune. Străzile orașelor sunt pline de mașini care gonesc bezmetic; cei care le conduc vor cu orice preț să nu întârzie nici măcar un minut acolo unde au ceva de făcut (de la verificarea aptitudinilor profesionale ale unei subalterne, într-o garsonieră împrumutată de la un prieten și până la jucarea unei partide de table în parc).
Zugravii încep lucrări la mai multe adrese simultan dintr-un fel de nesaț al extinderii activității. Dentiștii scot câte o măsea pe jumătate și îl convoacă pe pacient la o nouă ședință pentru continuarea extracției, îngroziți la gândul că munca lor s-ar putea termina prea repede. Cei care construiesc drumuri folosesc un asfalt de proastă calitate numai ca să aibă de făcut ulterior reparații.
Impresionant (și alarmant) este și zelul cu care studiază tinerii. Nu încetează să învețe nici în metrou, nici în autobuz și nici măcar când merg pe jos pe stradă. Poartă căști în urechi prin care profesori eminenți le transmit, fără îndoială, ceva din știința lor. Iar tinerii dau mereu aprobator din cap, în semn că au înțeles.
De prea multă învățătură unii dintre ei, săracii, s-au cam țicnit. Își agață cercei de nas, se tatuează și mâzgălesc cu spray-uri zidurile clădirilor pe lângă care trec. În România s-a ajuns cu munca prea departe.
