Am hotărât să slăbesc, ca să mai trăiesc câțiva ani și să-mi pot termina cărțile la care lucrez. La scurt timp după ce am luat această hotărâre, am și început să fiu mai subțirel (nu chiar tras ca prin inel, ci, deocamdată, doar prin inelul lui Saturn, cum a explicat prietenul meu, George Arion, într-o epigramă nemuritoare; dar fac eforturi în continuare). Mă uit în oglindă în fiecare zi și nu-mi vine să cred. Am obrajii tot mai supți, hainele stau tot mai lejer pe mine, iar burta mi se retrage vizibil (în curând am să pot dansa kizomba).
Poate se întâmplă un miracol și îmi cresc la loc dinții căzuți, mi se îndesește părul, mi se îmbunătățește respirația și sunt din nou în stare să alerg fără să gâfâi… Poate întineresc…
Dar ce mă fac, Doamne, dacă întineresc?! Cum am să mă înțeleg cu tinerii de azi?
Mă simt străin de ei. Cu ani în urmă, când elevii de liceu au făcut o grevă nemulțumiți de faptul că li se cere să învețe prea mult, și au ieșit în stradă purtând pe bluze cu mândrie inscripția: „Nu suntem genii!“, am fost stupefiat. Normal mi s-ar fi părut să protesteze împotriva faptului că li se cere să învețe prea puțin. Și să le fie rușine că nu sunt genii.
Odată, în fața blocului în care locuiam, cinci sau șase tineri instalaseră pe un taburet un casetofon și ascultau muzică de-a lor cu sonorul dat la maximum. I-am rugat să reducă volumul, iar ei m-au sfidat: „Nu vă place muzica asta?! Nouă ne place.“ Le-am spus: „Nu contează dacă-mi place sau nu. Nu-mi place să fiu forțat s-o ascult.“ Nu i-am convins. Atunci mi-am luat și eu din casă un taburet și casefonul, m-am postat chiar lângă ei și am început să ascult și eu muzică, de pe un CD al meu, tot cu sonorul la maximum. S-a creat un adevărat vacarm. Iar ei s-au uitat semnificativ unul la altul, ca și cum ar fi avut de-a face cu un nebun, și au părăsit locul.
Nici limba română vorbită de mine nu este aceeași cu limba română vorbită de ei. Odată, în redacția în care lucram, a venit o ziaristă de la altă publicație și a vrut să afle dacă am scris răspunsurile la întrebările pe care mi le trimisese prin e-mail, cu o zi în urmă, pentru un interviu. Am asigurat-o că le scrisesem și că i le expediasem, încă de dimineață. „Mi-ați trimis și o fotografie a dv.? “ „Ah! Am uitat! am exclamat eu. Dar v-o trimit diseară.“
Îngrijorată, ziarista m-a mai întrebat o dată, înainte de a ieși pe ușă: „Deci mi-o puneți diseară, pot să fiu sigură?“ „Da, domnișoară, stați fără grijă, v-o pun.“
Cei din redacție au izbucnit în râs, iar ziarista a roșit și a plecat repede. De ce râdeau? Niciunul n-a vrut să-mi explice. „Nu prea cunoști limbajul tinerilor de azi…“, mi-a spus un coleg.
În drum spre casă, m-am apropiat de doi tineri care tocmai mâzgăleau cu grafitti un zid proaspăt zugrăvit. La apariția mea, au rupt-o la fugă și cu greu i-am convins, strigând, să se oprească, fiindcă n-am nimic cu ei și vreau doar să-i întreb ceva. S-au dovedit a fi amabili. După ce le-am explicat ce vreau să aflu de la ei, m-au privit cu compătimire, ca pe un retardat, și mi-au spus ce înseamnă să „i-o pui“ cuiva. „Bine, am zis eu, ironic, dornic să am totuși ultimul cuvânt, dar nu e un verb prea… static, i-o pui pur și simplu și nu ți-o mai retragi?! Ei au dat din mână, a lehamite, gândindu-se că sunt irecuperabil și m-au lăsat în plata Domnului.
