În curtea din fața blocului în care am copilărit, era o masă de ping-pong turnată din beton, vopsită-n verde și cu marginile și delimitările de câmp de joc în alb. Nu știu cum se face dar parcă masa respectivă fusese livrată “de nouă” cu colțurile țăncușite (sparte) și cu nenumărate alte lipsuri (goluri) în suprafața de joc.
Nu conta, toți copiii blocului ne adunam în jurul ei și ne jucam. Cum eram mulți, câteodată și vreo 40, cu toții doritori, inventaserăm un fel de joc-eliminatoriu în care alergam roată în jurul mesei, trimițând cu paleta “chinezească” (care o aveam – care nu, cu cea “traforată”) mingea din celuloid unul altuia, ca într-un carusel – când dintr-un câmp de joc, când din celălalt.
Asta până când, rând pe rând, eram eliminați din joc, pe măsură ce făceam o greșeală și trimiteam mingea aiurea. Ultimii doi rămași, câștigau dreptul să joace față în față un set complet. De precizat: altfel sare mingea de pe o suprafață din beton (mult mai iute și mai imprevizibil) și să nu uitați toate acele goluri și lipsuri din suprafața de joc care făceau mingea să ia traiectorii dintre cele mai nebănuite.
Ori noi învățasem toate capcanele și cei mai buni trimiteau mingea exact acolo unde trebuia trimisă încât să-i elimine pe cei slabi. Cei slabi rămâneau cu alergatul în jurul mesei, cei buni cu jocul final.
Bun, despre terenul de joc al Sănătății românești știm că este praf și pulbere, cu găuri și lipsuri date din „fabricație”. Toată lumea blamează subfinanțarea, când, în realitate, vorbim despre un monopol al statului pe banii contribuabililor. Ori, ca orice monopol, este toxic și nu poate duce decât la lipsă de competiție și, prin asta, la lipsă de calitate. Monopolul favorizează incompetența.
Doar pe funcțiile cheie se fac numiri politice. Așa ne-am procopsit cu politizarea Sănătății, nu cu eficientizarea acesteia. Celor care au uitat-o pe Daniela Bartoș, această Abramburica a sistemului de Sănătate din România, este timpul să și-o aducă aminte: este chipul și asemănarea omului politic lăsat să-și dovedească incompetența pe banii noștri.
Banii alocați Sănătății au fost dintotdeauna puțini.Chiar dacă vorbim despre miliarde de euro neantizate fără a se constata nimic.Nici eficiență, nici îmbunătățire de sistem, doar hoteluri și sanatorii. Și-atunci, știind că sistemul nu funcționează eficient, de ce să se ceară bani mai mulți – doar să se perpetueze niște proaste obiceiuri pe banii celor care-și plătesc obligațiile?
Că ajungem ca miza să rămână permanent doar cine fură banii de medicamente: partidul care pune ministrul, sau partidul care numește pe şeful casei? Căci hoţii nu cunosc decât două posibilităţi: ministerul să controleze CNAS-ul (adică să împartă prada) sau CNAS-ul să fie independent (adică prada să se ducă numai la unii). Nimeni n-a vrut până acum să reglementeze piaţa, pentru că niciunul din aceşti experţi, manageri, gestionari şi chiar moralişti nu se gândeşte decât la interesul său.
Şi trebuie s-o recunoaştem: fără controlul CNAS, ministeriatul Sănătăţii n-are niciun haz.
