,,Românii au Talent” este, după percepția românului de rând, un fel de Zâna Măseluță. Te înscrii, faci un spectacol macabru și anost, te scremi și te băloșezi, în timp ce un puțoi gelat ca și Mihai Petre face mișto de tine cu bancuri insipide, luate cu japca de la un cioroi care se crede amuzant. Dar nu contează asta. Contează că ajungi la TV, te vede lumea, râde la vederea unui handicapat cu o venă cerebrală spartă-n cap, și apoi dai autografe pe stradă la puști slinoși, cu voci de patefoane chinezești. Ești faimos de prost.
Pe lângă glumele de șantier de la tipi benigni ca Smiley și Pavel Bartoș, anecdotele grobiene legate de economie și politică de la Moisescu și decolteul scos dintr-un film porno nazist al Andrei, Românii au Talent nu mai înseamnă absolut nimic. Este doar o piesă de teatru prost-regizată, lipită cu o combinație între aracet și prenadez pentru a nu se dezmembra din cauza falsității sale. Reprezintă un fel de groapă de gunoi publică unde sunt aruncați copii orbi care îi văd țâțele Andrei și bătrânii care n-au pensii, dar au merțane.
Și chiar în acest dezastru atomic, se află cele două putori ordinare pe numele lor Smiley, marele caracter cu falca la fel de pătrată ca dosul unei Dacii Papuc și Pavel Bartoș, bufonul ornitorinc cu slănină în loc de deltoizi. Ei vor să întrețină atmosfera în sală agitând maniacal un fuior gigantic în fața camerei și intonând un cântecel idiot despre acesta, la care râd doar babele plătite de staff. Glume proaste, pentru oameni proști, care se uită la o emisiune cu public la fel prost.
