Merg grăbit pe o stradă care nu se mai termină, căutând cu privirea o tăbliță cu numele străzii. Nu e nicio tăbliță. Și nici numere nu sunt. Simt că transpir. Trebuie să găsesc urgent o adresă la care sunt așteptat ca să țin o conferință, programată la ora unsprezece. Iar acum e unsprezece fără un sfert. Părul mi-e răvășit de vânt, cravata mi s-a strâmbat, iar pantofii nu se mai văd de praf. Îl opresc pe un domn în vârstă, care îmi inspiră încredere:
− Fiți amabil, aceasta e strada Ion Vodă cel Cumplit?
El nu-mi răspunde cu „da“ sau „nu“, ci se miră exploziv:
− Cum o să fie, dom’le, asta strada Ion Vodă cel Cumplit?! Niciodată nu s-a numit așa. Și nici nu putea să se numească. Da’ce, noi n-am avut și domnitori ca lumea?
− Și cum se numește?
− Nu știu.
− Atunci poate că e totuși Ion Vodă cel Cumplit…
− În niciun caz.
− Dar strada Ion Vodă cel Cumplit știți unde este?
− N-am auzit de ea.
S-a făcut ora unsprezece fără zece. Doamne, și cât de mult doream să ajung la timp!
Îmi sug burta și o opresc pe o domnișoară:
− Pot să vă întreb ceva?
Domnișoara trece privind prin mine, ca și cum nici nu aș exista.
Îmi încerc norocul cu o doamnă care merge cu un copil de mână. Ea ascultă atentă întrebarea, se gândește puțin și îmi răspunde:
− Mai aveți de mers. Trebuie să luați tramvaiul două stații, în direcția aceea. Și mi-arată cu mâna exact direcția în care mergeam.
Vreau să mă conformez, dar intervine în discuție un poștaș gâfâind de alergătură:
− Ce tramvai, dom’le, nu luați niciun tramvai! Strada e la doi pași, mergeți pe jos, mai și slăbiți cu ocazia asta!
− Bine, așa o să fac, la revedere.
Este ora unsprezece fără cinci.
Merg pe jos, într-un ritm de marș, și mă gândesc că în România nu poți niciodată să obții o informație în stare pură. Românii au talent, dar în mod și mai evident au temperament. Când îți comunică o informație, îți transmit și o emoție, prin intermediul verbelor la imperativ și al interjecțiilor. Ei nu-ți pot spune simplu „da“ sau „nu“, ci se lansează în comentarii de genul: „sigur că da, dom’le, o știe toată lumea“ sau „cum o să fie așa, nu mai spune la nimeni, că te faci de râs“.
Temperamentul este bun noaptea, în pat, dar ziua, când vrei să afli ceva exact, te poate duce la exasperare.
Nu slăbesc o clipă ritmul, ca să ajung la unsprezece fix, și, din mers, întreb un agent de circulație:
− Mai am puțin până la strada Ion Vodă cel Cumplit. Pentru numărul 156 o iau la stânga sau la dreapta?
− La stânga în niciun caz. Acolo am lucrat eu un an, într-o intersecție…
Îl las cu amintirile lui și grăbesc pasul. Sună telefonul mobil. Îl duc la ureche și îl aud pe unul dintre organizatorii conferinței:
− Domnule Alex. Ștefănescu, unde sunteți?
− Ajung într-un minut.
− Vreți să trimit pe cineva înaintea dv.?
− Nu-i nevoie, mulțumesc.
Închid telefonul, ajung la intersecție și o iau la dreapta. O femeie între două vârste, îmbrăcată cam deocheat, se apropie cu un zâmbet plin de bunăvoință de mine. „Uite că totuși a trimis pe cineva…”, îmi spun. Femeia mă întreabă conspirativ:
− Șefu’, șefu’, vrei o fată?
Îmi trebuie câteva secunde ca să înțeleg despre ce e vorba.
− Mulțumesc, dar acum mi-e imposibil, mă duc la o conferință…
− Impotentule! mă admonestează femeia cu o grimasă de dispreț.
Este ora unsprezece.
