M-a surprins plăcut ecoul pe care l-a avut textul meu de săptămâna trecută, „“ și m-am gândit să reiau subiectul, din rațiuni de rating.
Revin, deci, la relația mea cu tinerii. Am trăit, trebuie să recunosc, și momente frumoase. Acum câțiva ani, ca președinte de onoare al Olimpiadei Naționale de Limba și Literatura Română, le-am vorbit celor aproximativ cinci sute de elevi selectați pentru etapa finală a concursului despre profesia de scriitor. Când m-am dus la microfon, mi s-a umplut sufletul de dragoste și admirație. Aveam în față cinci sute de tineri frumoși, cu chipurile iluminate de inteligență și cultură. Apoi, în timp ce vorbeam, am simțit o perfectă comunicare cu ei: râdeau când era de râs, aplaudau când aveau ce să aplaude și murmurau dezaprobator ori de câte ori erau în dezacord cu o afirmație.
Dacă Dumnezeu ar fi făcut din tinerii aflați în acea sală Parlamentul României, țara noastră ar fi fost salvată…
Dar nu aceștia sunt tinerii pe care îi întâlnesc în viața de fiecare zi. Îi țin minte pe câțiva elevi dintr-un autobuz ultraaglomerat, în care mă înghesuisem și eu. Ajunseseră la distanță unul de celălalt, fiindcă pasagerii care luau cu asalt troleibuzul la fiecare stație îi despărțiseră, și comunicau între ei prin urlete. Unul cu o voce spartă stătea chiar lângă mine și mă asurzea cu strigătele lui. Am vrut să protestez, dar tocmai atunci el le-a spus celorlalți, imitându-i batjocoritor pe maturi „Nesimțiților, nu vă e rușine?! Urlați ca-n pădure! Așa vă învață la școală?“. Ce să mai fi spus și eu? Ar fi râs de mine. Am găsit însă altă soluție. M-am apropiat cu fața de urechea tânărului de lângă mine și am strigat deodată năpraznic: „Eeee!“ Tânărul s-a speriat groaznic. M-a întrebat furios: „Ce e, dom’le, ai înnebunit?!“ I-am răspuns prietenos: „Așa fac eu din când în când…“
A mai existat un moment când a trebuit să inventez ceva ca să ies din încurcătură. La o conferință ținută de mine în fața unor studenți, unul dintre ei a făcut o remarcă provocatoare: „Nu păreți deloc complexat…“ I-am răspuns: „De ce-aș fi?“ „Fiindcă noi, a explicat interlocutorul meu nepoftit, suntem tineri, iar dumneavoastră – dimpotrivă!“ Colegii lui au râs, aprobându-l frenetic. „Cum să fiu complexat, am insistat eu, când vă întrec la orice? Pot să vă dovedesc. Hai să facem chiar acum un concurs de literatură.“ Asistența m-a dezaprobat: „Nu e corect, sunteți critic literar, scrie și pe afiș…“ „În cazul ăsta, să facem un concurs de șah…“ „Noi nu jucăm jocul ăsta! Îl mai știu numai bunicii noștri…“ Tocmai când voiam să le propun un concurs de umor, un tânăr mai obraznic, din sală, m-a interpelat: „Dar un concurs de sex, domnule Alex. Ștefănescu, nu vreți să facem? Un concurs de sex!“ Din sală s-au auzit râsete, aplauze și ovații. Iar eu am încremenit. Mi-am dat seama atunci că dacă nu găsesc rapid o replică ingenioasă sunt pierdut. Și am găsit. Le-am spus: „Da, sunt de acord și cu un concurs de sex, pe care să-l organizăm chiar acum, pe scenă. Vă rog să-l desemnați pe bărbatul cel mai bărbat dintre voi și mă voi întrece cu el. Dar, ca să fie totul cinstit, el o va face cu o tipă din generația mea, iar eu – cu una din generația voastră!“
Ce-au mai râs! Cu chestia asta i-am câștigat și am putut să le vorbesc apoi despre literatură.
