HomeInterviuCorina Șuteu, președinte “Making Waves”

Corina Șuteu, președinte “Making Waves”

Săptămâna aceasta are loc „Making Waves“, festivalul de film românesc de la New York, odinioară susținut de ICR, acum independent. Curioși să aflăm mai multe despre cum de a ajuns o țărișoară mică precum România să aibă ditamai sezonul de film în cel mai interesant oraș din lume, am stat de vorbă cu Corina Șuteu, președintele festivalului.

 

Reporter: Pentru publicul care nu știe exact despre ce e vorba, ce înseamnă festivalul „Making Waves“?

Corina Șuteu: „Making Waves“ este un sezon de film românesc care a fost inițiat sub patronajul ICR New York și care, din motivele cunoscute – n-aș vrea să mai insist acum asupra lor – a devenit un festival al Romanian Film Initiative, care e o platformă deschisă co-fondată de Mihai Chirilov, Oana Radu și de către mine.

Cum de a ajuns un festival care promovează cultura românească peste hotare să fie nevoit să apeleze la fonduri private?

Anul trecut, când ni s-a anunțat tăierea de fonduri pentru programele toamnei la ICRNY, această tăiere de fonduri includea și festivalul de film românesc. Evenimentul costa mult, iar aceasta era, deci, o tăiere de fonduri esențială. Au existat două opțiuni: renunțăm la festival sau încercăm să salvăm această inițiativă care crescuse atât de frumos și de bine și care, de fapt, celebrează cinematografia românească. Noi am decis să ne asumăm acest risc.

Ce avantaje vă conferă statutul de festival independent?

Sunt mai multe lucruri ce ne sunt conferite pozitiv de statutul de privat. De exemplu, banii sunt toți acolo când începem festivalul, ceea ce este o situație foarte rară. Putem aprecia’ la dolar’ ce se va întâmpla. De asemenea, ești pus într-o stare de atenție mult mai mare față de calitatea muncii tale, de modul tău de a opera. Nu că altfel nu le-ai avea, ca profesionist, dar totdeauna există o inerție a organizațiilor care trăiesc exclusiv din fonduri de stat. În fine, ne dă o foarte mare libertate în programare. În calitate de eveniment ICR nu exista niciun fel de restricție la nivel conceptual, dar tot erai limitat de faptul că făceai parte din diplomația românească, aveai obligația să sărbătorești ziua națională, aveai obligația să faci anumite gesturi care nu întotdeauna corespundeau cu ceea ce tu ai fi vrut să programezi în festival.

Ați fi preferat să existe susținere din partea ICR New York sau, în genere, a statului român?

Pentru o țară europeană, un asemenea sezon ar trebui susținut și de fonduri de stat, asta ar fi normal. Noi nu trăim, însă, într-o conjunctură a normalității. Asta nu înseamnă că nu cred cu din ce în ce mai multă tărie că, oricum, ar trebui să existe o parte complet privată, deci că n-ar trebui să fie, ca până acum, un festival susținut doar cu fonduri de stat. Ar trebui să fie un bun echilibru între cele două, pur și simplu pentru că el a devenit un festival reprezentativ. Succesul cinematografiei românești este tot ce ar fi visat oricare țară europeană. Noi îl avem și nu-l susținem structural – uitați-vă la ultima scrisoare a cineaștilor români sau la toate demersurile legate de disfuncționalitatea CNC.

Pe ce aspecte ale filmului românesc se concentrează ediția din 2013 a „Making Waves“?

În primul rând, trebuie spus că, începând cu anul acesta, noi am reorganizat modul în care este conceput festivalul, în ideea că, de-acum încolo, vom avea ediții tematice. Tema de anul acesta este propaganda. Vorbim despre propagandă ideologică, da, dar, pe de altă parte, propagandă și în sensul de contaminare a indivizilor cu un anumit tip de idei, de a construi imagini care, până la urmă, devin un fel de profeții care se auto-împlinesc. Nu întâmplător, ca urmare a discuțiilor pe care le-am avut în anii trecuți, un punct de focus este pe „Trilogia Ardelenilor“ – aceasta este partea de arhivă pe care o aducem: „Profetul, aurul și ardelenii“, „Actrița, dolarii și ardelenii“ și „Pruncul, petrolul și ardelenii“. Suntem foarte curioși ce reacție vor crea aceste filme la New York, ce se va spune despre modul în care e tratată lumea americană din perspectiva anilor ’80 în România comunistă. Filmul de deschidere al festivalului este „Closer to the Moon“, în care Nae Caranfil tratează paradoxal, în cheie feerică, o tema extrem de gravă și de controversată care este marele jaf al Băncii Naționale de la începutul perioadei dictaturii comuniste în România. Vom prezenta și o retrospectivă a filmelor lui Corneliu Porumboiu. De altfel, familia Porumboiu este un susținător financiar al festivalului în 2013, dar noi ne-am decis să facem această retrospectivă înainte de a avea această susținere, mai ales după ce am văzut și ultimul film al său, excelentul „Metabolism“.

V-am văzut și pe la protestele pentru salvarea Roșiei Montane. Aveți de gând să legați „Making Waves“ de această temă?

Ediția din acest an spune explicit că susține mișcarea „Uniți salvăm Roșia Montană“. Cu toate că sunt împotriva oricărei instrumentări ideologice ale unui eveniment cultural – noi NU suntem un festival militant – cred că mișcarea de la Roșia Montană reprezintă, în momentul de față, multe lucruri bune. Noi ne dorim să-i dăm o platformă, să atragem atenția asupra ei pentru că este o mișcare în favoarea prezervării patrimoniului cultural, în favoarea împiedicării unui vandalism cultural. Dincolo de inegalitățile, de excesele și de manifestările sale nu întotdeauna armonice, mișcarea Uniți Salvăm a dovedit, din perspectiva noastră, trezirea unei conștiințe civice care nu se mai lasă complet înregimentată de propagandă. Sigur, manipulările viitoare sunt posibile și orice mișcare de acest fel are un miez fragil, fiindcă mișcările democratice sunt fragile prin natura lor, la fel ca democrația însăși. Mi se pare, însă, că susținerea acestei mișcări e foarte coerentă cu însăși tema „Making Waves“ în acest an.

Din experiența dumneavoastră, este publicul american deschis la filme românești? Acestea nu au explozii și sau pe Bruce Willis, ci, glumind puțin, pe Dragoș Bucur mâncând o ciorbă.

În primul rând, publicul new-yorkez este unul dintre cele mai complexe și mai interesante  categorii de public care există în lume. Pentru că la New York co-există tot! E un fel de lume în mic, important e să ajungi la acest public. Munca noastră în ultimii ani a fost să ajungem la publicul internațional care dorește să vadă festivalul și până acum a mers foarte bine. Publicul american nu este, din păcate, atât de expus la artă internațională, mai ales pentru că America este foarte protecționistă. Iar dacă un film străin, chiar dacă are distribuitori, va fi rulat în zece săli de pildă, un blockbuster care apare astăzi, un „X-Men“ sau un „Men In Black“, va fi distribuit în trei mii de săli. Diferența este uriașă.

Eu am fost singur în sală la „Metabolism“-ul lui Porumboiu. De ce credeți că filmul românesc din Noul Val nu are aceeași apreciere și-n țara noastră?

Cred că aici e vorba mult mai mult despre o lipsă de politică administrativă care să susțină mișcarea cinematografică. Sălile sunt proaste sau au dispărut cu totul, mall-urile programează filme de consum.

Țările europene care-și permit politici în domeniul cinematografiei încep de foarte devreme, din școală. Încep o educare a publicului în favoarea lecturii, înțelegerii artei. Orice om care este expus pentru prima dată la un tablou de Rafael s-ar putea să fie complet opac la motivele pentru care acest tablou este o operă de artă. Expune-l de când este mic, explică-i, construiește această cunoaștere! Determină-l să aibă o gândire critică și atunci va avea cu totul și cu totul altă reacție.

BREICHING NIUZ

spot_img

Caricatura zilei

spot_img
spot_img

Articole asemănătoare