HomeInterviuIvana Mladenovic: „Următorul meu proiect vizează viața unui manelist...

Ivana Mladenovic: „Următorul meu proiect vizează viața unui manelist și e inspirat de o carte a lui Camus!”

Cu Turn off the lights, Ivana Mladenovici i-a impresionat atât pe români (tocmai a câșitgat un Gopo), cât și pe De Niro, ajungând la festivalul patronat de el, Tribeca, în New York. Iat-o mai jos vorbind despre plecarea din Serbia în România, viață și film.

Reporter: Cum de ai venit în România din Serbia? Parcă în general se migrează către Vest, nu către Est, chiar și-n cazul artiștilor.

Ivana Mladenovic: Păi, noi suntem mult mai de nicăieri decât voi. Atunci când m-am mutat eu în România, acum opt ani, țara aceasta nu era ceva straniu. Kladovo, unde m-am născut, e vizavi de Turnu-Severin, la 5 ore de Belgrad și de București. Am avut și porția mea de Belgrad, acolo am studiat dreptul. Auzisem de școala perfectă a filmului românesc, și acum chiar că nu-mi pare rău! Venisem prima oară pentru o săptămână și uite că am rămas opt ani!

Rep.: De cine auziseşi în Serbia de la noi?

I.M.: De Cristi Puiu, Nemescu, Porumboiu. De Pintilie știam de multă vreme pentru că făcuse „Salonul numărul 6” în Serbia, cu actorul meu preferat, într-un oraș chiar foarte aproape de al meu. Dintre ei Pintilie era un fel de zeu!

Rep.: Cum de te-ai decis să treci de la drept la regie?

I.M.: Știam dintotdeauna ce vreau să fac, dar îmi căutam momentul de forță, fără să gândesc prea mult lucrurile. Când eram la drept, noaptea învățam până la ora 5, iar ziua eram în Cinematecă. Stăteam și analizam filme, după care m-am lăsat și am început să mă uit la ele ca un neprofesionist total. Sinceră să fiu, îmi place ideea asta de a nu mă gândi la cum e făcut ceva și să mă las purtată în voia personajelor și să văd ce se întâmplă cu ele.

Rep.: A fost vreun film pe care l-ai văzut când erai mai tânără, după care să fi zis „frate, asta vreau să fac și eu!”?

I.M.: Țin minte când am văzut Mulholland Drive al lui Lynch și am zis că acolo e o magie din care aș vrea să fac și eu parte. Nu mă gândisem că vreau să fiu regizor, aș fi vrut să fiu orice, de la oamenii care fac costume, la imagine, chiar să fac și cafeaua, doar să fac parte din povestea asta.

Rep.: Era greu să faci rost de filme în Serbia pe atunci?

I.M.: Nu neapărat. Nu pot să fiu acum nesimțită, să zic că dădeam de orice. Închiriam casete de la un centru de împrumut și le reînregistram pe cele care ne plăceau cel mai mult mie și fratelui meu. Ne uitam de o mie de ori și la filme cu Bruce Lee. Eu trebuia să învăț toate mișcările alea de karate, pentru că frate-miu era super obsedat și n-avea cu cine să se bată. Era o secvență în care sora lui Bruce Lee e atacată de mai mulți bărbați și, în loc să o violeze, ea se sinucide, iar el trebuie să-i salveze onoarea. Asta era scena pe care noi o repetam non-stop.

Rep.: A fost greu în România la început?

I.M.: Mai greu îmi e acum. Am ajuns în România în 2005 și mi se părea că totul în jurul meu înflorea, simțeam că se întâmpla ceva magic. Multă lume avea chef să facă lucruri și exact de asta aveam și eu nevoie. Am dat de oameni foarte mișto când am ajuns aici, cum ar fi Cosima Opartan și Maria Popistașu; era o viață boemă perfectă. Acum oamenii nu neapărat că s-au blazat, dar pe criza asta e foarte greu să mai găsești bani. Pe atunci erau însă bani să faci proiecte: foarte multe și foarte bune, nu ca acum, când oamenii se întorc la chestii de genul patrimoniu, sau ce înseamnă România. Pe atunci eu priveam România ca pe o țară în care eram doar în vizită, dar acum, după ce am stat atâta timp, îmi dau seama că a devenit viața mea și casa mea și au început să mă preocupe toate problemele astea care țin de politică. Când încep să te preocupe atât de mult, îți dai seama că țara aia a devenit viața ta și n-are cum să nu te doară atunci când ceva oribil se întâmplă.

Rep.: Ai făcut UNATC-ul. Cum a fost?

I.M.: Destul de greu, dar am avut niște colegi care m-au ajutat foarte mult. Țin minte că nu știam cum se zice la pisică, dar acum nu mai pot să mă opresc din a gândi în română. Aș vrea să visez în sârbă atunci când mama mea îmi zice că mă trezesc și încep să înjur în română. Eu sunt foarte mândră că știu română, nu vlahă! Mi se pare chiar mai frumoasă decât franceza sau italiana. Am început să și citesc în română.

Rep.: Care a fost prima carte pe care ai citit-o?

I.M.: Culianu (râde). Era un moment în viața mea când a început să mă intereseze acest om. Nu mai știu exact cum s-a întâmplat, dar după aia am citit tot mai mult, fiindcă voiam să fac un amestec de documentar și ficțiune despre viața lui Culianu și să reiau temele astea, Eros și Magie, și să introduc tot felul de personaje precum Giordano Bruno. Am citit până și Bruno în română, mă obsedase foarte tare.

Rep.: Ai vrut să faci documentare de la început, sau pur și simplu s-a întâmplat așa?

I.M.: În anul II am avut o temă: să facem un film documentar, singurul de altfel, pentru că în rest lucram doar cu ficțiune. Mi-am dat seama că nu-mi place să fac diferența dintre documentar și ficțiune și că așa ceva nu ar trebui să existe și că aș vrea ca munca mea, pe viitor, să nu facă această diferență. Mie nu-mi place ficțiunea asta total departe de realism. Când am primit tema, mi-am amintit că primul lucru pe care l-am văzut în România a fost o groapă de gunoi, așa că mi-am imaginat că o să fac un Hamlet acolo (râde). Eram mică, îți dai seama, inventam și eu niște prostii pe acolo! Am găsit la groapa aia de gunoi un avion părăsit, l-am filmat și mi-a ieșit foarte bine. „Turn off the lights” a început cu un telefon de la cei de la Strada Film, care văzuseră filmul acesta, ei căutând pe cineva care să facă niște interviuri. Am acceptat, m-am dus în închisoare cu Florin Șerban (el pe atunci își căuta actori). Asistam la niște momente magice acolo: punea deținuții să se joace pe ei. Documentarul a luat totuși altă cale în comparație cu ideea originală.

Rep.: Cât de dificil a fost să filmezi cu ei?

I.M.: Am avut foarte mult noroc și au fost absolut adorabili. Normal că am direcționat și am provocat anumite situații, pentru că trebuia să fac totuși un film, documentarul nu este doar observațional. Mie îmi place să văd cum reacționează oamenii la mine, și cred că filmul acesta e exact asta.

Rep.: Ai o atracție artistică pentru oamenii neadaptați?

I.M.: Eu nu cred că există ceva absolut bun sau rău și nici nu vreau să par ca un personaj din „Străinul” lui Camus, deși îmi place la nebunie! E posibil să ți se întâmple tot felul de lucruri, iei niște decizii greșite și alea sunt. Deciziile astea nu depind doar de tine, mai au legătură și cu ce ți s-a mai întâmplat în trecut, depind de genele și de rudele tale, de locul în care ai crescut. Nu pot să zic, cu certitudine, că mesajul meu e unul sau altul. M-am aruncat în această aventură știind unele chestii despre ei, dar apoi am vrut să aflu ce o să se întâmple mai departe, cum o să reacționeze, astea sunt chestii la care nu aveam un răspuns.

Rep.: Cum a fost receptat filmul de publicul de la noi sau de cel din afară?

I.M.: În România, Serbia, oamenii înțeleg mai mult spiritul nostru. Dar în America a fost foarte împărțit, de la oamenii care au zis că era un film cu psihopați (și eu o psihopată pentru că i-am filmat) la oamenii care se legau de chestii mișto. Nu era numai public de festival, pentru că Tribeca este unul dintre cele mai mari evenimente din New York și, fiindcă e al lui De Niro, oamenii se duc să vadă care e selecția. Reacțiile au fost de la „copiii americani n-ar trebui să vadă așa ceva” la „este absolut adorabil”.

Rep.: Ce premii ai câștigat cu el până acum?

I.M.: La Sarajevo, Zagreb și Gopo, pentru cel mai bun film documentar românesc. Pentru acest premiu mă bucur cel mai tare. Filmul nu a fost proiectat niciodată în Serbia, așa s-a întâmplat, dar a ajuns peste tot, chiar și în India.

Rep.: La ce mai lucrezi acum?

I.M.: Următorul proiect mai serios se numește „Zingaro”. E bazat pe „Străinul” lui Camus, cu viața unui manelist de aici aplicată cumva pe carte.

Rep.: Ca regizor, e clar că în România nu duci lipsă de subiecte. Bani sunt?

I.M.: Da, doar că ce cauți poți găsi peste tot, chiar și în Los Angeles. Banii sunt puțini, dacă însă stai să compari cu Serbia, aici e mai bine. Eu sunt convinsă că, dacă vrei să faci ceva, o să găsești o cale. Nu-mi dau seama totuși dacă merită să faci asta, dar dacă ești regizor e clar că nu ai cum să faci altceva.

 Publicat în revista AC, NR. 18

BREICHING NIUZ

spot_img

Caricatura zilei

spot_img
spot_img

Articole asemănătoare