HomeInterviuMani Gutău, Urma: „Păcatul muzicii și păcatul arhitecturii sunt...

Mani Gutău, Urma: „Păcatul muzicii și păcatul arhitecturii sunt făcute tot de oameni din breaslă”

Săptămâna aceasta discutăm cu Mani Gutău, liderul trupei Urma, despre renovări muzicale și arhitecturale, văicăreli lipsite de soluții și responsabilitatea socială a artiștilor din muzica românească.

Sunt 10 ani de la înfiinţarea trupei Urma şi aţi ajuns aproape de lansarea celui de-al patrulea album, “Lost End Found”, pe care îl anunţaţi ca un proiect amplu. Care este conceptul din spatele lui?

„Lost End Found” e o punte intre muzica şi arhitectura, două bresle foarte comune. Un grup de muzicieni și arhitecți care încearcă să atragă atenția asupra monumentelor de patrimoniu care necesită intervenție, sprijin imediat pentru restaurare și redare în folosul comunității, în ideea de a reintegra monumentele de patrimoniu și de a le resuscita din punct de vedere economic. Ideal ar fi ca un monument de patrimoniu care este redat în folosul comunității să se auto-finanțeze. Casa Mincu și Uzina de Apă Suceava sunt cele două monumente de patrimoniu  prezentate ca povesti de succes din albumul „Lost End Found”, albumul începe (cam așa-l vedem noi) pozitiv, îți explică uite se poate, se încheie tot pozitiv, numai că miezul este ceva care are nevoie de ajutor imediat și efort responsabil. Intentia noastra a fost ca acest  album să nu apara ca un fel de văicareală, un nou denunt lipsit de alternativa, care pe mine chiar mă obosește în România de astăzi: toată lumea denunță, toată lumea iese în stradă, dar fără să propună soluții. Până și demersurile astea pentru 16.000 de cauze care se întâmplă mă deranjează că nu produc ceva concret. E și o problemă de mentalitate, lumea nu înțelege de ce ar trebuie să ne îngrijim de clădirile astea. Proiectul ăsta „Lost End Found” asta face, traduce un mesaj al unui grup format din oameni cu profesii diferite dar puncte de interes commune.

Eşti implicat şi în alte proiecte. Un exemplu ar fi Tăşuleasa Social…

Implicat e mult spus, ar trebui să fac mult mai mult pentru ei, momentan ei duc greul și eu am privilegiul să vă povestesc despre ei. Tășuleasa Social este o tabără de voluntari, fondată acum de mai bine de zece ani de un domn pe nume Alin Ușeriu, care a avut ca scop principal protejarea pădurilor de la granița Bucovinei cu Ardealul (unde este și localizată de altfel tabăra). Cred că în ultimii zece ani și-a depășit cu mult ținta. Ei au ajuns deja la două sute de mii de copaci plantați în zece ani si au construit o tabara unde se preda ca la carte ‘’voluntariatul’’ si de ce e necesar sa fii voluntar intr-o societate sanatoasa. O altă activitate foarte faină a lor se numește „Camionul de Crăciun”, în care împart ajutoare alimentare si rechizite in satele localizate in zonele defavorizate din jur. Vin în fiecare an zece-douăzeci de tiruri. Dacă viziteri tabăra, vorbești singur. Ei au construit o țară acolo. O padure pedagogica unde ti se explica in amanunt, cu exemple, de ce trebuie sa pretuiesti pamantul pe care calci. Numai logistica proiectelor pe care le derulează e impresionantă. Trebuie să iei în considerare și faptul că ei sunt în miezul problemei acolo, toți cei din jur fiind fix cei care pun pădurea la pământ. Nu-i ușor să vii să spui „Stai, băieți!”, îți dai seama. Ăia mai iau o votca, mai iau o drujbă, mai fac un necaz pe-acolo. E riscant și totuși au făcut o chestie fabuloasă.

Chiar, ce părere ai de revoluționarii de profesie din arta românească?

Nu mi se pare deloc bine să confunzi scena cu tribuna. Mi se pare deranjant și mi se pare că se creează niște voci de carton! Avem niște băieții de-ăștia cu tricouri cu Che Guevara, care au înțeles muzica pe dos, știi? N-am nimic împotrivă cu implicarea socială, că orice artist mare e implicat în multe cauze, dar trebuie să existe un balans, un echilibru între ceea ce faci pe scenă și ceea ce faci în afara ei. Din 2003 și până acum văd tot felul de denunțuri de-astea făcute de artiști cărora, dacă le iei portofoliul discografic la puricat, nu vezi grijă pentru detalii, albumele sunt făcute în niște garaje în niște condiții proaste, CD-urile n-au nicio formă, niciun conținut – e un artwork slab făcut la repezeală ca să arunce discul pe piață cât mai rapid. Asta în contextul în care artistul respectiv în vorbe, în mesaj, este noua direcție!

Dacă ești un muzician care pledează pentru o anumită cauză socială, în primul și-n primul rând ceea ce faci tu trebuie să fie impecabil. Trebuie să fie un exemplu! După care poți folosi comunitatea pe care ți-ai format-o în jurul muzicii, urmând calea acestui exemplu. Uite, am făcut un album care arată așa, am făcut un credit la bancă pentru asta, am făcut un sacrificiu personal în care eu am încercat să scot ceva de calitate. În momentul în care propria ta activitate e plină de cusururi, mi se pare că suferi de puțină ipocrizie .

Să revenim la “Lost End Found” şi la problemele pe care le aduceţi în atenţia publicului. Ai spus că albumul oferă soluţii. Dar până acum, concret, unde greşim în muzică şi arhitectură?

Gândește-te că marele păcat al arhitecturii din București este făcut tot de arhitecți, iar în muzică este identic. În spatele tuturor acestor mizerii de melodii pe care le auzi la televizor sunt oameni cu studii muzicale, sunt oameni care au terminat un conservator, care s-au plictisit, care au încercat să facă muzică într-un garaj, până când și-au dat seama că au și ei o familie, o chirie, un credit, Așa că și-au luat o clapă, stau în casă și fac „ta-ta-ta-albinuța-bum” și au o proastă de-asta, o îmbracă bine și ii fac din cand in cand un șlagăr. Tot ce vezi pe piață în ultimii 20 de ani, nu e făcut de un cioban, ci e făcut de cineva cu cap, cu studii. Deci, păcatul muzicii și păcatul arhitecturii sunt făcute tot de oameni din breaslă. Dacă dărâmăm un monument de patrimoniu ca să facem un bloc de locuințe, cine o să construiască!? Tot un arhitect, care nu mai are grijă pentru detaliu, care nu vine și impune ca acel bloc de locuință să se integrese în peisaj, să aibă un sens. Pe el îl interesează banii, „mă piș pe ea de comunitate, nu mă interesează pasul următor”. Exact așa e și la muzicienii care fac albumele astea de o vară, de o toamnă. Nu există niciun interes în afara scopului personal.

Cum traduci, concret problemele acestea?

Oamenii nu știu cum ajung clădirile de patrimoniu să fie dăramate. Schema e bine pusă la punct, ți se servește lecția progresului ți imaginea ruinei care trebuie înlăturată, pentru a face loc „noului” luminos. Vine un proprietar care are doar un interes imobiliar legat de terenul de sub monumentul respectiv și vrea să-l dărâme. Se lovește, în primă fază, de stat, și dacă nu merge cușpagă, următorul pas al proprietarului e să-și saboteze propria clădire. Apare un incendiu, mai cade o bârnă, îți mai moare un homeless înăuntru și tu vii și spui că trebuie să dărâmi clădirea că mor oameni înăuntru, e un factor de risc și nu mai am cum să o consolidez. La Hala Matache, de pildă, erau alte alternative. Când au văzut că nu au ce face au venit cu ”Dom’le, o mutăm.” Nu vor face nimic în loc. Se pare că nu am învățat nimic. Aia este o zonă pe care au șters-o de pe fața pământului. Aloooo, a cântat Maria Tănase acolo! Nu poți să o pui jos. Intenţii bune au existat. De altfel, și proiectele care au fost făcute pentru reintegrarea Halei Matache, de modernizare, erau impecabile. Revitalizau zona. Dar unui politician nu îi spuneau nimic, pentru că …”Dom’le, nu sunt pavele? Păi cum să nu fie pavele, noi trebuie să cumpărăm niște pavele. Nu am avut și noi campanie electorală? Cu domnul Costel care are fabrică de pavele. Trebuie sa avem target anul asta.”

Nimeni nu vrea să se asocieze financiar la o înmormântare.

Aveţi deja 10 ani de Urma, a fost greu, a fost uşor?

În 2009, Urma era pur și simplu în stadiul Hala Matache sau oricare din monumentele de patrimoniu prezentate în noul album, „Lost End Found”. Era Lost. Se îndrepta spre un sfârşit onorabil, era o trupă despre care ar fi vorbit niște copii peste 10 ani. Şi a trebuit sa facem cam ce au făcut şi oamenii la Casa Mincu. A trebuit să restaurăm Urma. Să pastrăm ce era bun și să o pregătim pentre pasul următor. N-a fost ușor, veneam după cațiva ani de pauză, iar experienta ultimului material discografic nu a fost una tocmai placută. Să scoţi un album în condiţiile în care nu ai ca suport propria trupă? Nimeni nu vrea să se asocieze financiar la o înmormântare. O parte dintre muzicieni declaraseră că nu mai continuă cu acest proiect. A fost un act de iresponsabilitate, de părinte care pleacă după ţigări, îşi lasă copilul în casă şi nu se mai întoarce. Prin urmare, alegerile au fost clare, să mă duc și eu după țigări sau să merg cuminte la bancă. Sunt mulțumit de alegerea mea, mi-a luat 8 ani din viață, dar am lansat un album care merită fiecare cent irosit. N-a fost ușor, nici amuzant. E foarte uşor să spui fără compromisuri, dar cum probezi asta contează cel mai mult.

Ce se întâmplă după Lost End Found?

Avem mai multe planuri după Lost End Found. Unele care se vor întâmpla și până în lansarea albumului. Având legătura asta foarte faină cu orchestra și discutând cu Simona, am decis să repetăm evenimentul, dar cred că o să repetăm cu o orchestră și mai mare. Ne gândeam acum că ar fi foarte mișto să facem concert cu o orchestră de 100 de oameni. Asta ar fi un proiect care ne interesează acum.

Mai există un proiect la care lucrez din 2010. Vreau să fac prima expediție culturală din România. 45 de tări, 45 de concerte în 100 de zile. E un crew de 19 oameni – Urma în sine și echipajul, în care nu folosim avioane, cu folosim numai mașini. Am o teorie că numai cu mașina poți să își dai seama de o țară. Scopul este să intracționezi cu 300 de oameni la fiecare concert. Faci această expediție culturală cu scopul de a-ți face un album, de a interacționa cu oameni folosind ca unic mijloc de comunicare muzica. Avem făcute hărțile, traseul, tot. Să găsim și banii și o să îl facem. I-am abordat pe cei de la Guiness Book și ne-au întrebat: „OK, la care dintre recorduri vreți să vă înscrieți?”

Anul ăsta ce festivaluri bifați?

O să bifăm cu siguranță Padina. Este posibil să cântăm la un festival din Sibiu. Ne întoarcem în Timișoara. Cu siguranță nu vom cânta acasă în Bucovina, unde se pare că sunt interzis. Nu voi cânta acasă…

De ce ești interzis? Nu ești cuminte?

Nu de-asta. Probabil că sunt alți artiști în zonă care merită mai multă atenție. Habar n-am, nu știu care-i motivul pentru care nu cânt acasă, dar mi se pare puțin trist. Chiar am primit un trofeu nu știu când, parcă prin 2009, și mă gândeam să-l trimit înapoi prin poștă.

Ce ai face dacă mâine ai ieşi din muzică?

Pentru mine lucrurile sunt foarte simple. Eu daca mâine ies din muzică, din varii motive, o fac cu capul sus. Nimeni, niciodată nu poate să îmi spună că nu mi-am respectat profesia. La fiecare reprezentaţie a mea, la fiecare concert, folosesc echipamente care costa peste 30.000 de euro. Doar ale mele, fără să le iau in calcul pe cele ale colegilor mei. Nu mi-a dat nimeni lucrurile astea. În contextul în care vând un bilet la 20-30 de lei. Un set de corzi pe care le folosesc pe scenă si pe care le tai după fiecare concert este 18 euro. Do the math! În ansamblu, se pare că am dat mai mult decât ceea ce am primit. Totusi consider ca am fost recompensat pe măsura sacrificiilor și investițiilor făcute în ultimii zece ani, văd oameni frumoși și numeroși la fiecare concert… cred că de asta şi vin oamenii, pot veni o dată, de două de trei ori, dar nu îi poți păcăli la nesfârşit dacă nu respecți ceea ce faci.

BREICHING NIUZ

spot_img

Caricatura zilei

spot_img
spot_img

Articole asemănătoare