Cine a prins HC91? Dacă ai avut vreun fior de nostalgie înseamnă că ai votat deja la cel puțin patru alegeri. Eu am prins foarte puțin HC91 și singura chestie pe care am jucat-o pe el era Typing Tutor în care îți cădeau cuvinte de sus pe ecran și trebuia să le scrii corect foarte repede ca ele să dispară înainte să atingă marginea de jos. Nu foarte captivant, nu-i așa? Pentru anul 1996 era excepțional.
Am avut norocul să cresc cu calculator în casă, sau cum îi spunea bunica, pe modelul împrumurilor lingvistice din vremea aia (vorbea romceza) ordinator. Și mă jucam pe un ”ordinator” 286 cu monitor alb negru, ceea ce făcea orice joc și mai complicat. Părinții mei nu au părut să aibă vreo teamă că devin violentă sau că stau prea mult cu cilindrii și bastonașele în ecran așa că am tocit câteva tastaturi și am stricat cel puțin 100 de dischete. În plus, din ce să devin violentă? Ce aș fi putut să fac după un Pentix? Să cioplesc un Z sau un L și să bat pe cineva cu el?
Și pentru că am adus vorba de Pentix….
Pentix este prima sau a doua variantă de Tetris evăr, dacă îmi aduc aminte bine. Ceea ce cu siguranță îmi aduc aminte bine este că soră-mea avea un record de 32.788 puncte de care nu m-am a-propiat niciodată. Cred că am rămas și cu câteva sechele, nu de alta dar singurul joc pe care îl mai practic cu zilele astăzi este Tetris și pisica mea poartă același nume. OK, poate că a lăsat mai multe sechele decât vreau să recunosc.
Al doilea joc, cel care m-a făcut să par cea mai cool puștoaică de clasa a patra din istorie a fost Prince of Persia. Problema era că jucam în continuare în condiții vitrege. Un monitor alb-negru, dragi hipsteri de liceu, nu este ca o poză cu filtru monocrom de pe Instagram, e ca și cum ai încerca să citești ziarul printr-o radiografie dentară. Nu erai niciodată sigur dacă e bine ce faci. E o gaură acolo? Aia e o lamă sau un perete? Oare chestia asta e galbenă sau roșie, că dacă e galbenă pot să o iau, dacă e roșie pierd încă o viață.
Ce au avut rușii cu broaștele?
Perestroika (Toppler) este motivul pentru care nu sunt mare fan nici broaște, nici nuferi. Am înecat mai multe broaște ascultând imnuri rusești decât selfie-uri făcute într-o tabără de adolescenți la mare. Melodia aia s-a înfipt atât de bine în creierul meu încât o aud discret în lobul parietal vibrând de fiecare dată când mă enervez.
Supaplex. A trecut cineva de aici de nivelul 88? Să ridice mâna, îl rog. Că eu acolo am abandonat. Dacă te plimbi prin casă și salivezi când vezi o foarfecă e momentul să te oprești. Nu știu dacă -Supaplex avea vreodată un ultim nivel și după ce am terminat gimnaziul m-am oprit. Cu greu, dar am făcut-o. Mi-ar plăcea totuși să știu dacă cineva a izbândit.
Dar în cutii ce era?
Sokoban. Fantezia erotică a muncitorilor în depozite. Acesta este un joc care a apărut într-un an în care mama cu siguranță nu își planifica un al doilea copil. A fost lansat în 1982 de un japonez, dar a devenit popular abia șase ani mai târziu, după ce a fost lansat și în Statele Unite. Evident, dacă e din America e bun, așa că mulți l-au adoptat foarte repede. Eu recunosc că am renunțat după ceva timp la împins cutii pentru că, la fel ca în cazul Supaplex, am ales să cred că nu există un final și implicit, recompensa nu ar fi fost pe măsură.
Și ultimul, dar nu cel din urmă… Volfied. Nimic nu te pregătește mai bine pentru viață ca reluarea unui joc de la început a 923-a oară după ce mai aveai nevoie doar să mai mănânci 12 pixeli de navă spațială.
Articol elucubrat împreună cu Digital Citizen România.
