HomeVedeteDespre atacuri și încasări

Despre atacuri și încasări

E o poveste despre două femei. N-au legătură una cu alta, nu vin din aceeaşi lume, una a dat, alta a primit, fiecare a fost în prim plan. Prima e Denise Rifai, o jurnalistă prea bine proporţionată fizic ca să o poţi bănui că ar fi de fapt un travestit fost campion la box plin de frustrări ţinute în frâu. Ghinionul ei e că e o femeie frumoasă şi asta e prea evident. Atât de evident încât oamenii nu mai văd nimic mai departe de asta. S-a răstit atât de mult la una din candidatele la primăria de sector, încât ziceai că de fapt urlă la stiri să-i spună unde poate găsi cel mai nou model de poşeta. A pus întrebări ridicole, întrebări justificate, s-a încruntat, s-a răstit şi din când în când a ascultat. Ce a înţeles lumea aflată de partea cealaltă a sticlei? Că e o femeie care vorbeşte la televizor. O imagine atât de neobişnuită după multe dansatoare din buric, încât spectatorii au fost bulversaţi. N-au putut să mai asculte şi ce zice. N-au reuşit să judece dacă are întrebări pertinente sau nu, dacă e şi jurnalist sau doar as-cultatoare-n cască. Spectatorii s-au blocat şi au început să se gândească: “Oare se? Şi dacă se, oare cum se? S-ar cu mine? Că eu m-aş cu ea.” Ba mai mult, masculii din spatele ecranului s-au oferit să o ajute ei să le liniştească. Pentru că nimic nu face mai mult bine unei femei ca îmbrăţişarea strânsă a şomerului Marcel, de proferie transpirator de bere la PET. Nici unul din bărbaţii pe care îi vedem urlând la TV seară de seară nu nasc genul acesta de reacţii şi oferte. Nimeni nu le dă adresa unui bordel ca să se mai calmeze, nimeni nu-i judecă în funcţie de relaţiile pe care le au sau nu în acel moment. Un bărbat care urlă e îndrăzneţ, spune lucrurilor pe nume. O femeie e instabilă, aşteptând o rezolvare falică.

A doua poveste e despre o femeie care n-a dat insulte, dar în schimb ne povesteşte despre cum a primit. În cartea ei, Preţul aurului, Maria Olaru îşi aminteşte ce a însemnat pregătirea unei campioane. Cartea e o împăcare cu ce a fost, în care durerea mai mare e provocată mai mult de vorbe şi insulte decât de palme. Din nou, privitorii cu burtă de bere, aceeaşi care au fost mândri să fie români când ea se învârtea în aer deasupra solului în drum spre o medalie s-au bucurat să poată fi în juriu. Un juriu care decide dacă o femeie are voie să vorbească, fie ea victimă sau nu. După ce au mai spart nişte seminţe, ei au hotărât în unanimitate: să tacă, că palmele alea au umplut-o de bani. Cum altfel să ajungi la performanţă fără teroare? Cine ar fi nebun să renunţe de bună voie la mâncare, libertate şi socializare? Normal că doar o palmă te poate convinge. Le-aş da dreptate dacă n-aş vedea rezultatele palmelor date de ei copiilor pe care i-au făcut doar ca să-i ameninţe că i-ar putea omorî oricând. Temători, indolenţi, aşteptând să fie suficient de liberi ca să poată fi agresori, după o copilărie ţintuită la statutul de victimă. Câţi campioni au făcut palmele lor? Îi putem găsi uneori în lumina reflectoarelor, dar de multe ori sunt farurile maşinii de Poliţie.

BREICHING NIUZ

spot_img

Caricatura zilei

spot_img
spot_img

Articole asemănătoare