Dizolvați, că și vremea dizolvării trece

de Victor Eugen Lungu , 05 februarie 2015
Dizolvați, că și vremea dizolvării trece

Ia să răsfoim noi Legea partidelor politice (14/2003) și să ne aplecăm înțelegerea asupra Art. 46 (1) unde legiuitorul a prevăzut faptul că: “Un partid politic se dizolvă pe cale judecătorească în următoarele condiţii: a) când se constată încălcarea prevederilor art. 30 alin. (7) şi ale art. 40 alin. (2) şi (4) din Constituţia României, republicată, de către Curtea Constituţională, precum şi ale art. 3 alin. (3) şi (4) din prezenta lege; b) când scopul sau activitatea partidului politic a devenit ilicită ori contrară ordinii publice; c) când realizarea scopului partidului politic este urmărită prin mijloace ilicite sau contrare ordinii publice; d) când partidul urmăreşte alt scop decât cel care rezultă din statutul şi programul politic ale acestuia.

Hopa!

Mai este necesar să facem o listă cu membri de vază ai partidelor parlamentare din România care au primit condamnări la închisoare cu executare și deja le execută? Sau cu cei care au deja o condamnare cu executare dată în primă instanță și care acum fac gălăgie pe la televiziuni, îndemnând la destabilizarea instituțiilor statului de drept, în așteptarea condamnărilor definitive? Nu-i mai pomenim pe cei care acum sunt în faza de urmărire penală sau prin tubulatură în așteptarea judecății – ei sunt inocenți până nu se pronunță un judecător cu privire la inocența lor.

Dar cred că este cazul să ne reamintim discuția dintre fostul ministru de Interne al fostei USL Ioan Rus și Victor Paul Dobre de la tentativa de lovitură de stat din vara anului 2012. Cea dată în cinstea primei încarcerări a lui Adrian Năstase. Atunci Ioan Rus i-a spus lui Victor Paul Dobre, pe 4 august, într-o discuție despre listele electorale, că el a anunțat că nu semnează “niciun singur om în plus sau în minus”, pe motiv că “eu chiar nu vreau să-mi petrec bătrânețile în pușcărie!”. De altfel Victor Paul Dobre a dat diagnosticul a ceea ce era Uniunea Social Democrată în momentul în care îi spunea unui anume "Vlad" că "Vela, ăla de la Prahova și Fenechiu m-au făcut zob" și că se pregătește "o nebunie întreagă". Acel “Vlad” l-a întrebat dacă nu ar fi mai bine “să fugă din acest grup infracțional organizat"?

Ei bine, această afirmație, coroborată cu sentințele de închisoare cu executare primite de către membri marcanți ai “grupurilor infracționale organizate” care au cam devenit partidele (unele definitive, altele în curs de definitivare în diverse instanțe), coroborate cu toate scandalurile prin care au fost epurați unii din “mult prea cinstitele guverne” Ponta (nu mai puțin de 14 miniștri sau tentative de miniștri pe parcursul într-un singur an), cu prevederea Art. 46 (1) b) “când scopul sau activitatea partidului politic a devenit ilicită ori contrară ordinii publice”, este clar că a venit vremea să cerem ca litera și spiritul legiii să fie respectate. Și, fie aceste partide se curăță de infractori, fie cerem justiției să le dizolve.

Ne gândim, în umilința noastră de alegători și contributori la bugetele statului că, liderii acestor partide și sponsorii lor din umbră, în loc să tot încerce să-și forțeze propriii parlamentari să voteze diverse amnistii și grațieri, să stea să coacă în miez de noapte diverse ocolișuri ale legii, mai bine ar face să se preocupe de reintrarea partidelor lor pe făgașul legal al scopului pentru care aceste partide au fost create. Aceasta este adevărata liniște de care are nevoie România: respectarea legilor de sus până jos.

Loading...
ADS ProfitShare

Comentarii

  • FLORIN

    03 martie 2015 18:12

    Aceasta poezie dedicat mafiei nazisti de SUA UK GermaniaReligia - o frază de dânii inventatăCa cu a ei putere să vă aplece-n jug,Căci de-ar lipsi din inimi sperana de răsplată,După ce-amar muncirăi mizeri viaa toată,Ai mai purta osânda ca vita de la plug?Cu umbre, care nu sunt, v-a-ntunecat vedereai v-a făcut să credei că vei fi răsplătii...Nu! moartea cu viaa a stins toată plăcerea -Cel ce în astă lume a dus numai durereaNimic n-are dincolo, căci mori sunt cei murii....................................................................................1874, 1 decembrie... MIHAI EMINESCUDacă dorii să recitii httpwww.versuri.roversurigfldlf_mihai-eminescu-imparat-si-proletar.html................ Pe bănci de lemn, în scunda tavernă mohorâtă, Unde pătrunde ziua printre fereti murdare, Pe lângă mese lunge, stătea posomorâtă, Cu fee-ntunecoase, o ceată pribegită, Copii săraci i sceptici ai plebei proletare. Ah! - zise unul - spunei că-i omul o lumină Pe lumea asta plină de-amaruri i de chin? Nici o scânteie-ntr-însul nu-i candidă i plină, Murdară este raza-i ca globul cel de tină, Asupra cărui dânsul domnete pe deplin. Spunei-mi ce-i dreptatea? - Cei tari se îngrădiră Cu-averea i mărirea în cercul lor de legi Prin bunuri ce furară, în veci vezi cum conspiră Contra celor ce dânii la lucru-i osândiră i le subjugă munca vieii lor întregi. Unii plini de plăcere petrec a lor viaă, Trec zilele voioase i orele surâd. În cupe vin de ambră - iarna grădini, verdeaă, Vara petreceri, Alpii cu frunile de gheaă - Ei fac din noapte ziuă -a zilei ochi închid. Virtutea pentru dânii ea nu există. Însă V-o predică, căci trebui să fie brae tari, A statelor greoaie care trebuie-mpinse i trebuiesc luptate războaiele aprinse, Căci voi murind în sânge, ei pot să fie mari. i flotele puternice -armatele făloase, Coroanele ce regii le pun pe fruntea lor, -acele milioane, ce în grămezi luxoase Sunt strânse la bogatul, pe cel sărac apasă, i-s supte din sudoarea prostitului popor. Religia - o frază de dânii inventată Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug, Căci de-ar lipsi din inimi sperana de răsplată, După ce-amar muncirăi mizeri viaa toată, Ai mai purta osânda ca vita de la plug? Cu umbre, care nu sunt, v-a-ntunecat vederea i v-a făcut să credei că vei fi răsplătii... Nu! moartea cu viaa a stins toată plăcerea - Cel ce în astă lume a dus numai durerea Nimic n-are dincolo, căci mori sunt cei murii. Minciuni i fraze-i totul ce statele susine, Nu-i ordinea firească ce ei a fi susin Averea să le aperi, mărirea -a lor bine, Ei braul tău înarmă ca să loveti în tine, i pe voi contra voastră la luptă ei vă mân'. De ce să fii voi sclavii milioanelor nefaste, Voi, ce din munca voastră abia putei trăi? De ce boala i moartea să fie partea voastră, Când ei în bogăia cea splendidă i vastă Petrec ca i în ceruri, n-au timp nici de-a muri? De ce uitai că-n voi e i număr i putere? Când vrei, putei prea lesne pământul să-mpării. Nu le mai facei ziduri unde să-nchid-avere, Pe voi unde să-nchidă, când împini de durere Vei crede c-avei dreptul i voi ca să trăii. Ei îngrădii de lege, plăcerilor se lasă, i sucul cel mai dulce pământului i-l sug Ei cheamă-n voluptatea orgiei zgomotoase De instrumente oarbe a voastre fiici frumoase Frumseile-ne tineri bătrânii lor distrug. i de-ntrebai atuncea, vouă ce vă rămâne? Munca, din care dânii se-mbată în plăceri, Robia viaa toată, lacrimi pe-o neagră pâine, Copilelor pătate mizeria-n ruine... Ei tot i voi nimica ei cerul, voi dureri! De lege n-au nevoie - virtutea e uoară Când ai ce-i trebuiete... Iar legi sunt pentru voi, Vouă vă pune lege, pedepse vă măsoară Când mâna v-o întindei la bunuri zâmbitoare, Căci nu-i iertat nici braul teribilei nevoi. Zdrobii orânduiala cea crudă i nedreaptă, Ce lumea o împarte în mizeri i bogai! Atunci când după moarte răsplată nu v-ateaptă, Facei ca-n astă lume să aibă parte dreaptă, Egală fiecare, i să trăim ca frai! Sfărmai statuia goală a Venerei antice, Ardei acele pânze cu corpuri de ninsori Ele stârnesc în suflet ideea neferice A perfeciei umane i ele fac să pice În ghearele uzurei copile din popor! Sfărmai tot ce aâă inima lor bolnavă, Sfărmai palate, temple, ce crimele ascund, Zvârlii statui de tirani în foc, să curgă lavă, Să spele de pe pietre până i urma sclavă Celor ce le urmează pân' la al lumii fund! Sfărmai tot ce arată mândrie i avere, O! dezbrăcai viaa de haina-i de granit, De purpură, de aur, de lacrimi, de urât - Să fie un vis numai, să fie o părere, Ce făr' de patimi trece în timpul nesfârit. Zidii din dărmăture gigantici piramide Ca un memento mori pe al istoriei plan Aceasta este arta ce sufletu-i deschide Naintea veciniciei, nu corpul gol ce râde Cu mutra de vândută, cu ochi vil i viclean. O! aducei potopul, destul voi ateptarăi Ca să vedei ce bine prin bine o să ias' Nimic... Locul hienei îl luă cel vorbare, Locul cruzimii vechie, cel lins i pizmătare, Formele se schimbară, dar răul a rămas. Atunci vă vei întoarce la vremile-aurite, Ce mitele albastre ni le optesc ades, Plăcerile egale egal vor fi-mpărite, Chiar moartea când va stinge lampa vieii finite Vi s-a părea un înger cu părul blond i des. Atunci vei muri lesne fără de-amar i grijă, Feciorii-or trăi-n lume cum voi ai vieuit, Chiar clopotul n-a plânge cu limba lui de spijă Pentru acel de care norocul avu grijă Nimeni de-a plânge n-are, el traiul i-a trăit. i boale ce mizeria -averea nefirească Le nasc în oameni, toate cu-ncetul s-or topi Va crete tot ce-n lume este menit să crească, Va bea pân-în fund cupa, pân' va vrea s-o zdrobească, Căci va muri când nu va avea la ce trăi. ................... Pe malurile Senei, în faeton de gală, Cezarul trece palid, în gânduri adâncit Al undelor greu vuiet, vuirea în granit A sute d-echipajuri, gândirea-i n-o înală Poporul loc îi face tăcut i umilit. Zâmbirea lui deteaptă, adâncă i tăcută, Privirea-i ce citete în suflete-omeneti, i mâna-i care poartă destinele lumeti, Cea grupă zdrenuită în cale-i o salută. Mărirea-i e în taină legată de aceti. Convins ca voi el este-n nălimea-i solitară Lipsită de iubire, cum că principiul rău, Nedreptul i minciuna al lumii duce frâu Istoria umană în veci se desfăoară, Povestea-i a ciocanului ce cade pe ilău. i el - el vârful mândru al celor ce apasă - Salută-n a lui cale pe-apărătorul mut. De ai lipsi din lume, voi cauza-ntunecoasă De răsturnări măree, mărirea-i radioasă, Cezarul, chiar Cezarul de mult ar fi căzut. Cu ale voastre umbre nimica crezătoare, Cu zâmbetu-vă rece, de milă părăsit, Cu mintea de dreptate i bine râzătoare, Cu umbra voastră numai, puteri îngrozitoare, La jugu-i el silete pe cei ce l-au urât. ..................... Parisul arde-n valuri, furtuna-n el se scaldă, Turnuri ca facle negre trăsnesc arzând în vânt - Prin limbile de flăcări, ce-n valuri se frământ, Răcnete, vuiet de-arme pătrund marea cea caldă, Evul e un cadavru, Paris - al lui mormânt. Pe stradele-ncruite de flăcări orbitoare, Suii pe baricade de bulgări de granit, Se mic batalioane a plebei proletare, Cu cume frigiene i arme lucitoare, i clopote de-alarmă răsună răguit. Ca marmura de albe, ca ea nepăsătoare, Prin aerul cel rou, femei trec cu-arme-n bra, Cu păr bogat i negru ce pe-umeri se coboară i sânii lor acopăr - e ură i turbare În ochii lor cei negri, adânci i desperai. O! luptă-te-nvălită în pletele-i bogate, Eroic este astăzi copilul cel pierdut! Căci flamura cea roă cu umbra-i de dreptate Sfinete-a ta viaă de tină i păcate Nu! nu eti tu de vină, ci cei ce te-au vândut! ................... Scânteie marea lină, i placele ei sure Se mic una pe alta ca pături de cristal Prin lunce prăvălite din tainica pădure Apare luna mare câmpiilor azure, Împlându-le cu ochiul ei mândru, triumfal. Pe undele încete îi mică legănate Corăbii învechite scheletele de lemn Trecând încet ca umbre - in pânzele umflate În faa lunei, care prin ele-atunci străbate, i-n roată de foc galben stă faa-i ca un semn. Pe maluri zdrumicate de aiurirea mării Cezaru-ncă veghează la trunchiul cel plecat Al salciei pletoase - i-ntinse-a apei arii În cercuri fulgerânde se pleacă lin suflării A zefirului nopii i sună cadenat. Îi pare că prin aer în noaptea înstelată, Călcând pe vârf de codri, pe-a apelor măriri, Trecea cu barba albă - pe fruntea-ntunecată Cununa cea de paie îi atârna uscată - Moneagul rege Lear. Uimit privea Cezarul la umbra cea din nouri, Prin crei ai cărei stele lin tremurând transpar, I se deschide-n minte tot sensul din tablouri A vieii sclipitoare... A popoarelor ecouri Par glasuri ce îmbracă o lume de amar "În orice om o lume îi face încercarea, Bătrânul Demiurgos se opintete-n van În orice minte lumea îi pune întrebarea Din nou de unde vine i unde merge floarea Dorinelor obscure sădite în noian? Al lumii-ntregul sâmbur, dorina-i i mărirea, În inima oricărui i-ascuns i trăitor, Zvârlire hazardată, cum pomu-n înflorire În orice floare-ncearcă întreagă a sa fire, Ci-n calea de-a da roade cele mai multe mor. Astfel umana roadă în calea ei îngheaă, Se pietrifică unul în sclav, altu-mpărat, Acoperind cu noime sărmana lui viaă i arătând la soare-a mizeriei lui faă - Faa - căci înelesul i-acelai la toi dat. În veci aceleai doruri mascate cu-altă haină, i-n toată omenirea în veci acelai om - În multe forme-apare a vieii crudă taină, Pe toi ea îi înală, la nime se distaină, Dorini nemărginite plantând într-un atom. Când tii că visu-acesta cu moarte se sfârete, Că-n urmă-i rămân toate astfel cum sunt, de dregi Oricât ai drege-n lume - atunci te obosete Eterna alergare... -un gând te-ademenete Că vis al morii-eterne e viaa lumii-ntregi. " 1874, 1 decembr

    raspunde comentariului
+