HomePoliticLiteratură şi politică

Literatură şi politică

Zgomotoasa noastră viaţă politică m-a obosit, mi-a creat obsesii, mi-a perturbat îndeletnicirea paşnică de critic literar. Reciteam zilele trecute unele poeme de Eminescu (despre care scriu o carte) şi am descoperit uimit, în cuprinsul lor, referiri la politicieni de azi. Referiri clare, fără echivoc. La Crin Antonescu, de exemplu: „Şi te-ai dus, dulce minune.” La Victor Ponta: „Doritor ca o femeie şi viclean ca un copil!” La Crin Antonescu şi Victor Ponta: „Tot alături călăresc,/ Nu au grija nimănuia,/ Şi de dragi unul altuia/ Ei din ochi se prăpădesc.” Din nou la Crin Antonescu şi Victor Ponta: „Nu trăiţi voi, ci un altul vă inspiră – el trăieşte,/ El cu gura voastră râde, el se-ncântă, el şopteşte.” La Ion Iliescu: „Tu în cap nu ai grăunţe, numai pleavă şi puzderii.” La Relu Fenechiu: „Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul/ De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul?” La Traian Băsescu: „Uscăţiv aşa cum este, gârbovit şi de nimic,/ Universul fără margini e în degetul lui mic.” La Elena Udrea: „Privea în zare cum pe mări/ Răsare şi străluce,/ Pe mişcătoarele cărări/ Corăbii negre duce.” La Călin Popescu-Tăriceanu: „Călin – file de poveste.” La Ioan Mureşan: „Mureşan scutură lanţul cu-a lui voce ruginită.” La… mi-e ruşine să spun la cine: „Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoiu/ Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!” La protestatarii lui Mircea Dogaru: „Dar ce sgomot se aude? Bâzâit ca de albine?/ Toţi se uită cu mirare şi nu ştiu de unde vine.” Şi la mulţi alţii.

*

Nu pot să uit seara zilei de 18 septembrie 1999, când la Teatrul Naţional din Bucureşti a avut loc premiera spectacolului cu piesa O scrisoare pierdută de I. L. Caragiale, în regia lui Alexandru Tocilescu. Spectacolul n-a fost foarte amuzant (din cauza unei actualizări forţate a unui text din secolul nouăsprezece). În pauză însă, spectatorii au putut vedea în holul teatrului o scenă cu adevărat comică: Ion Iliescu, mic şi ţanţoş, cu o mână înfiptă în şold, iar cu cealaltă gesticulând impetuos, făcea un fel de instructaj cu însoţitorii săi, care îl ascultau atenţi şi dădeau aprobator din cap. Fostul activist al PCR le explica, probabil, cum anume trebuie înţeles spectacolul. Dar, judecând după atitudinea sa, puteai în egală măsură să crezi că le explică de ce trebuie să treacă de urgenţă la colectivizarea forţată a agriculturii sau la dărâmarea bisericilor.

Agamiţă Dandanache cel de pe scenă, cu toate caraghioslâcurile care i-au fost atribuite de I. L. Caragiale şi, în completare, de Alexandru Tocilescu, n-a reuşit nici pe departe, după pauză, să egaleze grotescul apariţiei lui Ion Iliescu din hol. Mi s-ar fi părut firesc ca în a doua jumătate a spectacolului raporturile să se inverseze. Actorii de pe scenă să devină spectatori, iar spectatorii din sală – actori. Scena să rămână în întuneric, iar fasciculele de lumină ale reflectoarelor să se îndrepte asupra sălii.

În locul unui personaj care n-a făcut decât să o confunde pe Zoe Trahanache cu nevasta lui Ştefan Tipătescu ar fi apărul unul care a confundat istoria României cu istoria URSS. În plus, era o bună ocazie de a-i vedea sub lumina reflectoarelor pe domnii cu figuri de tovarăşi care îl însoţeau pretutindeni – şi îl însoţesc şi azi – pe Ion Iliescu precum sunetele clopoţeilor pe Agamiţă Dandanache.

BREICHING NIUZ

spot_img

Caricatura zilei

spot_img
spot_img

Articole asemănătoare