Sunt în vizită la un prieten și, printr-o ușă întredeschisă, îl văd pe fiul lui chinuindu-se să învețe ceva. Are în față un manual școlar, pe care îl cercetează încruntat, și mișcă ritmic un pix prin aer, repetând una și aceeași și frază ininteligibilă. Vrea, fără îndoială, să și-o bage în memorie, cu grimasa de dezgust pe care o are un pacient când medicul îl obligă să înghită un tub de cauciuc.
Mor de curiozitate. Ce învață, oare, acest tânăr? Un text de Heidegger tradus în japoneză? Un fragment din „Sakuntala“ lui Kalidasa, netradus din sanscrită? Intru în camera de tortură și mă uit peste umărul bietului elev. Studiază splendida poezie „Floare albastră“ de Eminescu. De fapt, nu poezia, care în mod sigur l-ar fi fermecat, ci comentariile asupra ei, dintr-un manual școlar. Le citesc și eu și înțeleg, în sfârșit, de ce are tânărul un aer chinuit. Autorul comentariilor face o distincție între contingență și transcendență, stabilește care sunt actanții în poezie, schițează o diegeză ascendent-descendentă, identifică un topos. Fraze pseudoștiințifice, rebarbative, care n-au nicio legătură cu diafanitatea și grația poeziei eminesciene.
Aceasta este, deci, originea răului! Aceasta este cauza pentru care tinerii nu mai citesc literatură! Ei învață silnic, fără niciun fel de pasiune, tot felul de considerații stupid-docte numai și numai de frica profesorilor sau pentru trecerea unor examene. Apoi, odată școala terminată, nu mai deschid în vecii-vecilor o carte de beletristică.
Situația la care s-a ajuns este surprinzătoare, reprezintă o întoarcere pe dos a firescului. Oamenii au inventat literatura ca să-și ofere o plăcere, nu ca să aibă de îndeplinit o obligație obositoare în plus. Chimia, matematica, fizica, botanica, geografia etc. le sunt necesare în viața practică, nu se pot dispensa de ele și trebuie neapărat să le asimileze. Culmea este că unii dintre ei găsesc o plăcere și în studierea acestor discipline. Dar literatura a fost creată numai și numai pentru delectare.
După părerea mea, la școală ar trebui să se întâmple exact invers. Și anume ar trebui ca profesorul de limba și literatura română să-i anunțe pe elevi că, dacă învață bine la matematică (sau „mate“, cum spun ei dintr-o lene deloc simpatică), vor primi ca răsplată dreptul de a citi o poezie.
Să studiezi literatura din obligație este ca și cum ai mânca prăjituri din obligație, la ore bine stabilite. Sau ca și cum ai face dragoste din obligație. Comparația nu este hazardată, întrucât am întâlnit o asemenea situație în Germania, unde trăiește o cunoscută a mea, româncă, măritată cu un neamț. D. mi-a povestit că J. nu mai face dragoste cu ea de câțiva ani. Românca, incapabilă să se adapteze la acest regim de austeritate, a scos de la psihiatru și ginecolog certificate medicale din care rezultă că starea sănătății ei are de suferit din cauza abstinenței, l-a dat în judecată pe propriul ei soț și tribunalul a emis următoarea sentință:
„Numitul J. este obligat ca în ultima joi a fiecărei luni să se culce cu soția lui, D“.
…Din nefericire, în ultima joi a fiecărei luni J. este reținut la serviciu până la miezul nopții, iar când ajunge acasă o găsește pe D. dormind. A doua zi dimineața, când ea, încă somnoroasă, îi spune „hai s-o facem acum!“, el îi răspunde: „Îmi pare rău, nu se mai poate, azi e vineri!“
