Silinţă mare a căzut pe capul încoronat al BOR; din cele 100.000.000 de euro trebuincioase ridicării Catedralei Neamului până la roşu, abia s-au strâns vreo 25.000.000. Donaţiile s-au dus la cota de avarie din pricina crizei ăsteia satanice, aducând perspectiva zidirii spre concurarea strădaniilor de la piramida lui Keops. Iarăşi ghinion istoric, ca de obicei, în răbojul românilor; abia ieşiţi din luptele prin mlaştini şi hotărâţi să facă şi ei o Catedrală Medievală, tot Apusul le-a dat peste mâini expediindu-le transoceanic neamul nevoii, vorba păcătosului Eminescu.
Patriarhia caută soluţii şi ultima găselniţă e solicitarea trimisă autorităţilor locale pentru o contribuţie de 300.000 lei (pe rit nou) în dreptul fiecărei feude din evlavioasa ţărişoară. Acum, în pragul sosirii frigului, preţul gigacaloriei ia forme demonice în multe judeţe şi – pentru necredincioşi ca noi – parcă ar fi mai de folos efortul edililor spre subvenţionarea, pe cât posibil, a fiarei de pe ţevile poporului. Ori o cutie a milei administrative destinată recuperării boschetarilor numeroşi de prin nămeţi, că sunt şi ei ai noştri şi ne mândrim cu spiritul lor mic-întreprinzător. Sunt atâtea nevoi sociale în România indecent de săracă pe partea dreaptă cu tomberoane şi îmbuibată social-democrat pe cea stângă, aglomerată de vile şi limuzine. Într-un domeniu (cum e al religiei) nesupus fiscalizării, controlul fondurilor e, din unghiul feluriţilor contributori, zero. Varianta ca magaoaia megalomană să înghită resurse cu mult peste cele estimate devine nu doar probabilă; fenomen prezent în tot ce se construieşte la noi, lucrările îmbogăţind preţul aflat deja în tării din faza studiului de fezabilitate, licitaţiei şi altor operaţiuni de adăugire.
Cui folosesc eforturile şi încastrarea atâtor bani în viitorul complex megalitic cu cruce în frunte, alături de monstruozitatea ce şi-a pierdut steaua din frunte? Vanităţii unor personaje propovăduindu-ne umilinţa cristică din maşini luxoase, de sub sutane cusute cu fir de aur şi care ne spun că mai curând va intra cămiloiul prin urechile acului, decât bogatul în împărăţia cerurilor. Despre buna lor credinţă, permiteţi-mi să mă îndoiesc. Adică, să cuget. Şi să exist, deci, aprinzând o candelă pe locul unde cineva a trecut spre Împărăţie neverificat cu urechea acului, nu într-un sarcofag imens şi fără ieşire la Cer.
