Într-o ţară unde, de două decenii şi mai bine, toţi guvernanţii care s-au perindat pe la putere se laudă cu binefacerile oferite semenilor loviţi de destin, o singură clădire pare anume făcută ca unii dintre aceşti semeni, mai precis cei ţintuiţi pe viaţă într-un scaun cu rotile, să nu ajungă niciodată în ea: Senatul. Găseşti rampe de acces, special construite pentru persoanele cu dizabilităţi, oriunde – la metrou, la intrarea în farmacii, în bănci, în magazine, în oficii poştale, chiar şi pe stadioane. Doar în clădirea Senatului nu găseşti, ca o interdicţie tranşantă impusă năpăstuiţilor vieţii de actualii politicieni: aici numai noi putem intra, ce să caute un om fără picioare în Senat? Şi scările imense, acoperite cu un covor verde şi mărginite de panglici roşii, sunt o barieră tăcută în calea oricărui pământean lipsit de puterea de a merge.
Dar pe Iulian Crăciun, contracandidatul lui Dan Voiculescu la alegerile din decembrie, bariera asta nu-l sperie. Pentru el, nu este altceva decât una dintre nenumăratele bariere pe care viaţa şi oamenii i le-au ridicat înainte. Şi ştie că o poate depăşi, aşa cum le-a depăşit pe toate celelalte. Doar că, dacă obstacolele de până acum le-a învins singur, acum are nevoie de ajutorul celorlalţi, al oamenilor din preajma lui. Aceştia trebuie să realizeze că doar cineva care ştie cu adevărat ce înseamnă durerea poate înţelege durerile lor. Dacă oamenii, alegătorii cărora Iulian le cere acum votul, îl vor ajuta, nici nu va mai fi nevoie de o scară de beton pentru ca el să ajungă în Senat. O scară de carne, făcută din braţe umane, îl va ridica pe 9 decembrie până acolo.
Ceilalţi parlamentari vor uita, cu siguranţă, promisiunile făcute, atunci când îşi vor odihni trupurile mătăhăloase pe fotoliile moi din sala de plen. Dar Iulian Crăciun, o mână de om care nu cântăreşte nici 40 de kilograme, nu le va uita niciodată. Chiar şi dacă va triumfa în alegeri, el nu va putea schimba vreodată scaunul cu rotile cu fotoliul de parlamentar. Scaunul care i-a purtat, aproape de când se ştie, trupul chinuit prin lume, va fi sub el şi în Senat, ca o amintire dureroasă a faptului că Iulian a fost, este şi trebuie să fie mereu diferit de ceilalţi politicieni din România.
Toţi aceşti politicieni, după ce cerşesc voturile mulţimii, după ce se scaldă în opulente băi de mulţime, uită ce-au promis şi, odată cocoţaţi la putere, îi privesc de sus pe votanţi. Iulian Crăciun va fi singurul politician despre care românii pot fi siguri că, din scaunul său cu rotile, nu-i va privi niciodată de sus. Pentru că nu poate. Nu poate să se ridice până acolo încât să nu le mai vadă şi să nu le mai audă necazurile. Pot fi siguri că, din scaunul său cu rotile, Iulian Crăciun nu le va da niciodată cu piciorul. Tot pentru că nu poate. Nu poate să respingă, ca şi cum n-ar exista, suferinţa oamenilor, tocmai el, căruia suferinţa i-a fost, întreaga viaţă, cel mai statornic tovarăş de drum.
