În BULGARIA, după ce am urcat gâfâind pe muntele Vitoşa de lângă Sofia, şoferul (care îşi lăsase maşina undeva, jos) şi fata frumoasă desemnaţi de gazde să mă însoţească mi-au arătat o peşteră mai puţin obişnuită, cu o gaură în tavanul ei de piatră. „Se spune – mi-a explicat fata – că vizitatorul care reuşeşte să treacă prin acea gaură şi să ajungă în încăperea de sus se spală de toate păcatele.” M-am suit imediat pe o scară aflată la îndemână şi am intrat cu partea de sus a corpului în orificiul din tavan. Trecusem de el pe jumătate şi cercetam cu privirea încăperea de sus când mi-am dat seama că nu pot urca mai mult. Şi că nu mai pot nici să cobor. Însoţitorii mei au încercat să mă ajute, dar din cauza unei proaste comunicări şoferul mă trăgea de picioare în jos, iar fata – de mâini în sus. Până la urmă, cu chiu, cu vai, şoferul a învins (ajutat şi de atracţia graviţională).
În UNGARIA, la sfârşitul sejurului, înainte de a mă urca în trenul de întoarcere acasă, i-am spus translatoarei (o unguroaică superbă) că îi dau Ardealul dacă mă lasă să o sărut. Ea a fost imediat de acord, a sărit de gâtul meu cu entuziasm şi ne-am sărutat patetic, ca în filme. Scriitorul care mai era cu mine, ardelean, s-a supărat rău de tot. Ca să-mi repar greşeala, după ce m-am urcat în tren, am deschis geamul şi i-am spus translatoarei: „M-am răzgândit, nu-ţi mai dau Ardealul”. Ea râs – „aşa sunteţi voi, bărbaţii, nu vă ţineţi niciodată de cuvânt” –, dar prietenul meu supărat a rămas. Şi nu mai vorbeşte cu mine nici până în ziua de azi.
În DANEMARCA, la un restaurant, eu şi ceilalţi scriitori români cu care eram, am remarcat lipia gustoasă servită în loc de pâine. A doua zi, la alt restaurant, pe masa noastră se afla, în dreptul fiecăruia, câte un suport din plută. Am crezut că acele suporturi sunt lipii, le-am uns conştiincios cu unt şi ketchup şi… am muşcat din ele. N-a lipsit mult să ne plângem chelnerilor că lipiile sunt tari. Bine că n-am făcut-o! Am fi adus şi noi prejudicii imaginii României.
În BELGIA, unde mă aflam, tot cu un grup de scriitori, la Bruxelles, ca invitaţi ai… NATO, am câştigat un pariu – pe o ladă de bere – cu Alina Mungiu. Ea ne certase cu o zi înainte că în discuţiile cu un general american, purtător de cuvânt al NATO, fuseserăm superficiali şi expeditivi, dornici să încheiem întâlnirea cât mai repede, ca să vizităm oraşul. „Tot ce spune generalul – i-am explicat eu Alinei – e previzibil, e în limba de lemn a NATO.” „Dacă ştii să întrebi, poţi să afli ce te interesează!”, mi-a replicat ea. „Bine, atunci pun pariu cu tine pe o ladă de bere că eu ştiu dinainte ce răspuns va da la orice întrebare. Ce vrei să-l întrebi azi?” „I-am pregătit o întrebare foarte incomodă: cum va reacţiona NATO dacă Rusia se va opune extinderii organizaţiei în Est?” (Era în perioada când abia se discuta despre intrarea României în NATO.) „Iată ce va răspunde generalul: NATO nu vede în Rusia un adversar, ci un partener. Extinderea NATO în Est are drept scop întărirea securităţii în zonă etc.” La întâlnirea cu generalul, Alina Mungiu l-a întrebat ceea ce îşi propusese să-l întrebe, iar el a început să-i explice cu o intonaţie de om sincer că „NATO nu vede în Rusia un adversar, ci un partener…”. Am izbucnit cu toţii în râs, înainte de a afla răspunsul complet. Iar seara, la un bistro, Alina ne-a tratat cu o bere pe fiecare, folosind pentru plată un card VISA (era pentru prima dată în viaţă când vedeam aşa ceva).
