Am 33 de ani, dintre care 25 mi i-am petrecut într-o aşa-zisă democraţie. Spun aşa-zisă pentru că eu, una, cel puţin la modul practic, nu am alt grad de comparaţie. Părinţii mei, bunicii mei, o mare parte dintre cunoştinţe au trăit într-un comunism feroce şi nici ei nu m-au putut învăţa ce este democraţia cu adevărat. Ceva şi chiar mai multe nu se pupă între ceea ce se spune că este sau ar trebui să fie democraţia cu ceea ce spun conducătorii acestei ţări şi cu ceea ce eu trăiesc, văd şi simt zi de zi în ţara mea.
De 25 de ani de când trăiesc în democraţia asta declarativă, trăiesc şi în revoluţii periodice. La 8 ani, am auzit pentru prima dată de revoluţie, de terorişti şi agenturi. Apoi de democraţie. De la un an la altul din viaţa mea, am auzit apoi de front politic, de popor şi de voinţa lui. De vot, de alegeri, de partide. Apoi iar de revoluţie, de lovituri de stat, de preşedinte, prim-ministru, parlament. Şi iar de revoltă, de revoluţii, de partide, de preşedinte, de….înţelegeţi voi că doar pe aici trăiţi.
Însă, nu ştiu dacă, dintre toţi termenii ăştia care au prins viaţă şi mi-au trasat, vrând şi mai mult nevrând, şi mie însumi viaţa (nu cred că sunt singura) pot deţine recordul absolut şi altele în afară de schimbare şi societate civilă.
Aşa popor mai dornic de schimbare, nici că am pomenit.
În final, după ce mi-am luat şi eu ţepele de rigoare, am ajuns să înţeleg că nu schimbarea reală contează pentru cea mai mare parte dintre conaţionalii mei, ci doar ideea în sine care să îi facă să îşi mai dea un sens într-o ţară în care ţi se arată din plin non-stop că nu contezi nici cât o ceapă degerată. Aşa că, păstrându-ne în utopia proştilor, ne agăţăm şi noi de această schimbare, ajungând geniali la înlocuirea schimbării chiar înainte de a termina sau începe ultima schimbare.
Evident, fără discuţie, în cele mai multe cazuri, schimbarea asta pe care o tot facem, fără să o mai terminăm odată, este prin revoluţii. Pe care le făurim, cum altfel, dacă nu cu societatea civilă? Termen neîntrecut la număr de utilizări combinate în acelaşi timp cu lipsa de sens.
Când nu mai vrem politicieni, adică ciclic, facem apel la societatea civilă care îşi intră-n drepturi. Când nu mai facem politică de-a valma cu toţii, adică rarisim, suntem parte a societăţii civile.
Eu, una, după câţiva ani de tocit ştiinţe politice şi politică, recunosc, nu ştiu nici în ziua de azi ce e aia societate civilă în România. Aşa cum nu ştiam nici pe la 8-9 ani când am auzit prima dată. Aşa cum nu am ştiut nici peste câţiva ani după.
Când aud societate civilă, mi se înfiripă instantaneu în cap o tanti oengistă cu ochelari ce par minusculi pe o faţă cu mai multe rânduri de guşi, ce se vor mascate discret de câte un batic prins în jurul gâtului, nişte domni fundaţionişti cu ochelari şi costumaş regulamentar, ce par că tocmai acum au ieşit din biblioteca în care au intrat pe vremea când erau la grădiniţă, nişte alţi domni tot cu ist în coadă, cu aer demi boem, aparent aşa mai revoluţionari şi nişte alte doamne iste ce intră lejer în atât de larga şi indefinita categorie de fete bune.
Toţi aceşti işti, însă, chiar dacă vor să ne lase senzaţia că îşi duc traiul de pe azi pe mâine, se dovedesc la o adică prosperi, plini de iniţiative pe sub pulpanele oamenilor politici de care se dezic de dragul de a vopsi cu spor gardul după care politicienii şi oficiala societate civilă se pupă într-un stil care şi pe francezi i-ar face de ruşine.
Ba, chiar, tot ei, mereu aceiaşi, se dovedesc adevărate pepiniere de unde politicul mai ia câte o garoafă d-asta pe care să o pună la butoniera schimbării periodice dorite de poporul de revoluţionari.
Tot societate civilă se mai numeşte la noi şi oricine vrea să se bage în politică, dar vrea să spună altora în gură mare: bă, eu nu am făcut politică înainte ca alţii!
Pseudosocietatea asta civilă din România înseamnă tot ce are legătură cu politicul şi politicienii. Marota pe care ei o flutură demonstrativ ca să arate că ţin cont de părerile lui neica nimeni, cetăţeanul numărul 10 863 652 din poporul de neica nimeni. Mopul cu care se face marea curăţenie, dar care, în final, se dovedeşte a fi mai infect decât podeaua în sine.
Această societate civilă înseamnă toate astea, numai ce nu trebuie sau ar trebui să fie nu.
Chipurile, societate civilă în România înseamnă totul. Mai puţin eu, tu, noi, voi. Cei care lăsăm ca părerile a ceea ce au spus alţii că este societatea civilă să conteze în detrimentul propriilor păreri. De aceea, cred că am face bine ca, înainte de a mai striga data viitoare jos clasa politică, să strigăm cu convingere jos societatea civilă.
