Cred că e îndeajuns de observabil pentru toată lumea că influența lui Caragiale asupra moravurilor societății e mai curând nulă. Ce facem? Trecem la măsuri serioase și înființăm o organizație para-militară care se asigure aplicarea normelor de bun simț? Ne văităm pe la colțuri și ne suflăm existențialist mucii în batista sisifică a absurdului?
Sau răcnim (chiar și în scris) pe unde putem, pe unde nimerim? Sau ce? Cred că e cazul să înțelegem odată că moralitatea și legalitatea n-au treabă una cu alta. Ar fi frumos dacă am pricepe că legile au fost inventate pentru că nu ne putem baza pe bunul simț, nici măcar legat de propria persoană. Sunt destul de multe situații în care suntem neatenți și nepăsători cu noi înșine.
Să ne proptim cu barba în pumn cugetând la etică și moralitate, e frumos, e sublim, dar nu prea ajută. Ce-i de făcut? Aș zice că nu de făcut e vorba. Umblând pe ici pe colo prin lumea "civilizată" sau mai puțin "civilizată" am observat eu așa niște aspecte. O prietenă româncă din Germania îmi povestea cum i-a arătat o bicicletă nelegată prietenului ei Suedez și i-a spus "cineva ar putea să o fure", el a reacționat "cum să o fure? De ce?". Carevasăzică omul crescut pe plaiuri mai morale, nu înțelegea cum vine treaba cu furatul. Știa ce-i aia, dar nu percuta fenomenul. Pe câtă vreme ea, crescută pe la noi prin PH, avea alt "awareness". Mai departe putem specula că unui român i-ar fi mai ușor să se adapteze în Suedia, decât i-ar fi unui Suedez în România.
Nea Kant parcă, susținea că omul cu adevărat moral e cel care nu concepe imoralitatea. Și-atunci? Să extragem din om gena imoralității? Să îndoctrinăm până la eliminarea ultimei fărâme de nesimț? Să facem vaccine cu empatie? Aici vin și susțin eu libertatea de a fi mârlan în cadrul limitelor legale. Nu cred că putem spune despre un om că e moral dacă nu-i pus să aleagă. Așa cum nu putem spune despre un pustnic trăit în munți că e bun creștin, când el n-a înfruntat niciodată ispita. Nu există "terfeloage de măsurat căința", cum nota Dinescu prin niște versuri Tovarășii corectitudinii politice se străduie, aș putea să le argumentez matematic de ce strădania lor nu-i nici măcar absurdă, e tâmpită. Suntem liberi să urâm și să detestăm în aceeași măsură în care iubim și îndrăgim.
Dacă un om simte ura, nu-l poți opri să o simtă, chiar dacă îl pedepsești pentru că o manifestă faptic. Nu agreez concepția păcătuirii cu gândul, cred că duce la reprimare și la acumulări de tensiune explozivă. Bunul simț și empatia își pierd sensul în momentul în care devin dogmatice și doctrinare. Astfel atunci când mă gândesc la schimbarea lumii și a societății, la toate minunile și nenorocirile încep să observ că lumea într-adevăr s-a schimbat, că a devenit mai bună din antichitate până astăzi și mai cred că ceea ce a dus la această fragilă îmbunătățire a fost lupta pentru libertate, nu eficiența legilor și nici rigidizarea abstractei moralități.
